Campania electorală care a început de curînd nu se distinge nici prin prea multă imaginaţie, nici prin bun gust. Ea face apel la cele mai rudimentare şi previzibile afecte, manipulează vulgar „sensibilităţile“ massei, vrea să păcălească proclamînd poncife, sentinţe ieftine, promisiuni de doi bani.
Aş vrea să-i pot convinge pe concetăţenii mei să nu lipsească de la apropiatele alegeri pentru Parlamentul European. Ştiu că, pentru mulţi, ele nu sînt importante. Importante sînt alegerile interne, cele care ne livrează conducătorii direcţi, soluţiile economice optime, şansele imediate de îmbunătăţire a vieţii.
Un preşedinte nu sare, în timpul unei conferinţe de presă, la beregata unui jurnalist, doar pentru că lucrează la un trust de presă antipatic. Un preşedinte nu ameninţă lumea, şi cu atît mai puţin un parlamentar, într-o manieră poliţienească. Dar asta e: avem, la vîrf, pe cineva care face nefăcute şi, mai ales, se amuză să facă nefăcute.
Cîndva, Patericul, o culegere de „apoftegme“, adică de sentinţe, trăiri şi pilde duhovniceşti, datorate unor mari îndrumători spirituali din răsărit, era o lectură foarte răspîndită printre drept-credincioşi. Azi, cititorii acestui text s-au împuţinat. Dacă mă înşel, cu atît mai bine.
Pînă să ne confruntăm direct, edificator, cu Învierea finală, avem de rezolvat încercările vieţii pămînteşti, necroza cotidiană a firii noastre „căzute”, decesele, bine camuflate, ale conştiinţei noastre de-a lungul experienţei zilnice. Avem de reflectat la o serie amplă de „învieri” imanente, de învieri anterioare (şi pregătitoare) marii Învieri promise la capătul vremilor. Fără încăpăţînarea benefică de a „învia” clipă de clipă, nu putem spera să avem acces la sensul şi la substanţa Învierii u
Există, în imaginarul colectiv, modelul, unanim acceptat, al „bunului creştin“. Bunul creştin e smerit, evlavios, blînd, cu atît mai „bun“, cu cît e mai „creştin“. Dacă urăşte ceva, urăşte păcatul. Niciodată pe păcătos. Îşi iubeşte aproapele pînă-ntr-atît, încît e gata să-şi răsfrîngă iubirea şi asupra duşmanului.
Dl. Crin Antonescu e foarte supărat pe dl. Victor Ponta. Dar ce zic supărat? Exasperat! Furibund! Necruţător! Nici Băsescu nu are atîtea păcate! Dl. Ponta e o nulitate, un mincinos, o marionetă, un sabotor al justiţiei, o piedică în drumul nostru spre europenizare! Dlui Antonescu i-au trebuit mai mult de doi ani ca să ajungă la asemenea teribile concluzii.
● N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 176: „(1965). Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul – şi acum mai mult decît oricînd – pînă şi oamenii de bună-credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blînd cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea."
Cînd e vorba de credinţă şi de Biserică, ni se pare, de obicei, că umorul e interzis. E vorba de lucruri serioase, de mîntuire, de eternitate, de evlavie şi smerenie, iar umorul riscă să arunce totul în derizoriu. Se recomandă, dimpotrivă, o mină severă, cuvioasă, cuminte, de natură să transforme opţiunea religioasă într-o cruciadă solemnă împotriva dreptului de a rîde.
Potrivit unei opinii romanţioase, instituţiile publice trebuie să arate cetăţeanului un chip „uman“. Să-l ia cu binişorul, să se aplece asupra lui cu răbdare şi înţelegere. Dar de aici şi pînă la imaginea instituţiei-azil, care te oblojeşte ca o infirmieră devotată, e cale lungă.
Şi despre România s-a vorbit mereu ca despre o ”turnantă” între Est şi Vest, între Orient şi Occident. Avem, chipurile, prin har geopolitic, vocaţie de ”intermediari”. Misiunea noastră este ”sinteza”. Am trăit însă, pe pielea noastră, consecinţele acestei non-apartenenţe, ale acestei plutiri ”conciliante” în no-man`s land. În lumea de azi, globalizarea face încă şi mai dificilă situarea în afara oricărei definiţii. Nu orice ţară îşi poate permite neutralitatea Elveţiei.
Cine vrea să înţeleagă problema răului, trebuie musai să asume, cu tenacitate şi acribie, o răbdătoare „muncă de teren“. „Material“ există, slavă Domnului, din belşug. Un capitol aparte ar putea inventaria, de pildă, întruchipările omeneşti ale răului, portretele infinit diversificate ale stricăciunii interioare, ipostazele ticăloşiei.
Le sunt, poate, dator, celor care mă onorează cu emoţionanta lor solidaritate, cu unele lămuriri, astfel încît imaginea lor despre mine să fie nu strict îngăduitoare sau idolatră, ci pur şi simplu corectă. Voi oferi, deci, în cele ce urmează, cîteva rapide clarificări cu privire la „capetele de acuzare” ale „procesului” meu. O dată pentru totdeauna!
De multă vreme trăiesc discrepanţa tragi-comică dintre solicitările care vin asupra mea şi capacitatea mea de reacţie. Cu cîţiva ani în urmă, am vrut să-mi notez fiecare telefon, fiecare rugăminte, fiecare propunere, fiecare invitaţie care, adunate laolaltă, puteau alcătui, pentru fiecare zi, o agendă suprarealistă.
Doi ani la rînd, Antena 3 a luptat aprig pentru victoria USL. Acum descoperă brusc dejecţia „dezamăgitoare” a părţii liberale din alianţă. Crin Antonescu, altădată erou prezidenţiabil, vîrf de lance în războiul anti-băsist, a devenit cîrpa de şters pe jos a nărăvaşului Gâdea. „Schimbarea la faţă” nu se face însă cu scuzele de rigoare, cu o minimă recunoaştere a greşelii.
Sandu Tudor este pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, personaj spectaculos al perioadei interbelice, bărbat frumos, om de lume, gazetar şi poet, fost luptător pe frontul Primului Război Mondial, fost ofiţer de Marină, fost aviator, viitor călugăr la mănăstirea Antim şi la Rarău, fondator al mişcării „Rugul Aprins“, deţinut politic în mai multe rînduri, mort în închisoarea de la Aiud în 1962.
Am recitit, de curînd, un articol pe care l-am scris acum şapte ani (apărut în Dilema veche, nr. 173), după eşecul primului referendum anti-Băsescu. Îl republic, din două motive: 1. Situaţia nu pare să se fi schimbat. 2. M-am săturat să mi se tot spună pe forumuri că tot ce spun e în apărarea lui Băsescu.
Cînd sînt prost dispus, ceea ce mi se întîmplă destul de des, din varii motive, răsfoiesc culegerile de perle „de tranziţie“ ale lui Radu Paraschivescu. Comicul enorm, la limita dezastrului (logic, lexical, gramatical, cultural), al acestui monument de brambureală şi impostură valahă are efectul paradoxal de a mă întrema.
Ei bine, dacă a fi european înseamnă, între altele, a nu accepta idolatria de sine, a privi cu severitate spre relele proprii, a înlocui euforia încîntării de sine cu luciditatea, merită să ne întrebăm în ce măsură noi, românii, suntem europeni. Răspunsul ar fi că suntem europeni ori de cîte ori, privindu-ne în oglindă, ne recunoaştem limitele, ori de cîte ori suntem nu doar dispuşi, ci nerăbdători să învăţăm de la alţii, ori de cîte ori ne dominăm fudulia, triumfalismul, xenofobia. Suntem europ
Uneori, sînt sătul eu însumi de subtonul de ieremiadă al multora dintre articolele pe care le public. Am, e drept, destule motive să fiu prost dispus, să fiu din ce în ce mai sceptic cînd încerc să imaginez soluţii salvatoare. Mi-aş dori să pot invoca exemple tonice, conjuncturi fericite, reuşite încurajatoare.
Băsescu e zugrăvit ca fiind atotputernic, atotmanipulator, atotresponsabil faţă de tot ce mişcă în ţară (şi chiar pe mapamond), de la psihologia colectivă, la serviciile secrete şi la firul de iarbă. El înzăpezeşte şi (nu) dezăpezeşte, el ordonă arestări, inundaţii, fraude electorale, defăimări ale patriei, asasinate ale cîinilor, otrăviri ale mediului, certuri între uselişti ş.a.m.d. De ce întîrzie trenurile? Băsescu.
Nu doresc nimănui să ajungă în puşcărie. Admit că nu există altă soluţie pentru corecţia răului social, că izolarea şi condiţiile aspre de viaţă pot preveni escaladarea criminalităţii, pot provoca teama potenţialului infractor, inapt să respecte regulile convieţuirii curente, normele comunitare.
„Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.”
Spre deosebire de metafizica vechi-indiană, cosmologia judeo-creştină nu pune la îndoială realitatea lumii. Creatorul nu instituie o iluzie, un joc tainic al Lui cu El însuşi. Lumea creată e reală, chiar dacă e dependentă de Făcătorul ei şi, prin urmare, „relativă“, insuficientă ontologic, trecătoare.
Poate că e o simplă chestie de gust, dar în ce mă priveşte reacţionez prost cînd văd, „în gura presei”, vorbe de birt, înjurături groase, grimase de circ. Nu-mi place nici cînd o adunătură de masculi îşi bat joc de alcătuirea fizică a unei femei, numai pentru că e „băsistă”. Şi nu văd de ce mi s-ar interzice să protestez, cînd nimeni nu le interzice „gazetarilor“ în discuţie să treacă dincolo de limitele civilizaţiei, ale bunei creşteri, ale bunei cuviinţe. În definitiv, dînşii strîng semnături
Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate.
Străinătatea s-ar putea să ajungă să ne imite: Luvrul s-ar putea comasa cu Centrul Pompidou de artă contemporană, Biblioteca Naţională a Franţei cu cele peste 50 de biblioteci municipale din Paris, Tate Gallery, National Gallery şi British Museum ar trebui şi ele să se unească în benficiul economiei britanice. La fel, galeriile Uffizi din Florenţa cu Palazzo Bargello. Şi cîte şi mai cîte. De vreme ce trăim în epoca „regionalizării” şi a „cooperării trans-frontaliere”, ne-am putea gîndi, de pildă
A apărut de curînd o carte-album care ar trebui să tulbure toată suflarea bucureşteană şi naţională. E vorba despre o amplă colecţie de fotografii realizate clandestin, pe la mijlocul anilor ’80, de un tînăr student al facultăţii de Istoria şi Teoria Artei.
Aţi ghicit, e vorba de Victor Ponta! Ultimele lui isprăvi m-ar fi îndemnat să aleg titlul: „Un mistreţ lăsat liber în grădina de zarzavat!” Dar nici insul n-are anvergura mistreţului, nici ţara nu arată a prosperă grădină de zarzavat.
Noi şi noi succese, sau noi şi noi eşecuri? Optez pentru „la même Jeannette…“ A face noduri suplimentare pe aceeaşi sfoară nu înseamnă a veni cu noutăţi. Nu prevăd schimbări esenţiale pe scena noastră publică.
În istoria post-decembristă a României, eşecul politic al USL e un eşec de o incontestabilă originalitate. Să cîştigi alegerile în chip detaşat, să obţii o majoritate parlamentară uriaşă, să vii la putere pe un fond de nemulţumire economică acută, imputabilă guvernelor anterioare, şi să reuşeşti, în mai puţin de doi ani, să ratezi sistematic, pe mai toate planurile, este o probă rară de inaptitudine managerială.
Din păcate, în România de azi, nu prea ai cum să ajungi, ca editorialist, în pană de subiecte. „Meandrele concretului“ vin asupra ta năvalnic, din toate părţile, în întruchipări imprevizibile, pendulînd între scandalos, jalnic şi comedie ieftină.
Mă declar vinovat. Am participat la sporirea rating-ului unei emisiuni incredibile, pe postul „România TV”. Era zi de Crăciun şi nu m-am putut abţine să privesc pînă la capăt un lung spectacol omagial dedicat lui Gigi Becali. Trei „analişti” dezbăteau patetic „cazul”, înecaţi de indignare şi furor justiţiar.
Mi se pare, de la o vreme, că niciodată, după decembrie 1989, viaţa politică din România nu a ajuns la un nivel atît de jalnic. Răfuieli surde, mediocritate agresivă, dezinteres criminal pentru problemele reale ale ţării, mitocănie, incompetenţă, haos. Dar am găsit un text din 2007, din care reiese că nimic nu e chiar atît de nou.
Nu pot construi, în legătură cu Mihai Oroveanu, un discurs pios. Era, cel puţin în aparenţă, refractar la orice ornamentaţie retorică, la orice moft estetizant, la orice abuz de solemnitate. Îşi făcuse, de tînăr, un portret de „băiat de băiat“, bine instalat în propria corporalitate, temerar, aventuros, zdravăn.
Pe la mijlocul anilor ’80, Constantin Noica mi-a dat un plic în care se afla o „notă testamentară“ cu „introducerea“ următoare: „Lui Andrei, cu rugămintea de a publica undeva rîndurile acestea, în ceasul despărţirii mele.“
E o vorbă a lui Radu Cosaşu. Cînd cineva se miră, în prezenţa lui, de vreo nefăcută („Incredibil! Cum se poate aşa ceva?!“), el răspunde prompt: „Uite că se poate!“ Cu alte cuvinte, deşi aberaţia, inadmisibilul, incalificabilul pot fi „strigătoare la cer“, ele sînt, totuşi, posibile.
Dacă mi s-ar cere o definiţie a dictaturii, aş spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de imposibil. Pe de altă parte, cînd în spaţiul public totul devine posibil, avem de-a face cu anarhia.
Mai întîi, ai de înregistrat expresia sonoră a animalităţii. Zgomotele străzii, ale mediilor audio-vizuale, ale oricărei aglomerări umane s-au îndepărtat simţitor de la stilistica articulării calme, a emisiei controlate raţional.
Urmăresc de mult, cu atenţie, „bibliografia” nutriţioniştilor profesionişti şi, pe urmele cetăţeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb şi eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”
De cîte ori ninge, îmi aduc aminte de Păltiniş. De Păltinişul pe care l-am trăit în anii ’70-’80, împreună cu o mînă de prieteni. Făceam rost, la răstimpuri, de cîteva zile libere şi de ceva bani, ca să ne putem permite scurte episoade de refugiu în preajma domnului Noica.
„Confundaţi cultura cu music-hall-ul“ mi-a spus, deunăzi, un împătimit al arhivelor şi al ediţiilor rare, căruia îi vorbisem tendenţios (impertinent) despre sterilitatea erudiţiei pure. „Iar dumneavoastră o confundaţi cu expertiza contabilă“ – i-aş fi răspuns, dacă n-ar fi existat între noi filtrul vîrstelor.
Îmi reorganizez arhiva personală. Dau peste tot felul de lucruri, semne ale timpului şi ale sorţii, martori ai unei istorii care se va scrie cîndva sau niciodată. Aşa, de pildă, scrisoarea alăturată, adresată în 1989 lui D.R. Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
La sfîrşitul anului 1995, un domn din Bucureşti mi-a trimis, la Dilema, o scrisoare emoţionantă cu privire la alegerile ce urmau să aibă loc în anul următor. Domnia sa nu mai voia repetarea preşedinţiei lui Ion Iliescu şi nu credea în şansele lui Emil Constantinescu, de care, de altfel, se declara – în chip profetic – dezamăgit.
Cartea profesorului Boia despre sursele şi componentele „diferenţei” româneşti („De ce e România altfel?”) a stîrnit, inevitabil, dezbateri aprige, susţinute nu atît cu argumente, cît cu „stări” difuze, născute dintr-un frison patriotic contrariat. Profesorul Boia a oferit o carte de idei, pornind, fireşte, de la fapte, dar adunînd totul sub generalitatea unei teze radicale
La Berlin, lumea e foarte supărată. Instituţia care se ocupă de mijloacele de transport în comun ale oraşului a constatat că fiecare al şaselea autobuz şi cam fiecare al unsprezecelea tramvai ajung în staţie cu întîrziere.
Nu mi-am închipuit niciodată că viaţa politică a unui stat poate ajunge să semene cu hărţuiala promiscuă a unor zurbagii de mahala. Şi încă mahalaua e în avantaj: are regulile ei, ştaiful ei şi, mai ales, locul ei. Nu se dă drept altceva decît este.
Da, o ducem greu. Stăm prost cu economia, cu finanţele, cu corectitudinea, cu competenţa şi cu simţul răspunderii. Sîntem guvernaţi brambura, am ales în Parlament tot soiul de personaje de mîna a doua şi a treia, presa scrisă şi televiziunile sînt pline de vulgarităţi, lovituri sub centură, bîrfe vesele şi propagandă de gaşcă.
Se aud adesea voci „rezonabile” care, fie dintr-un post-modern simţ al relativităţii, fie din solidaritate de grup şi de generaţie, fie din antipatie faţă de unii sau alţii dintre „corifeii” demodaţi (dar „monopolişti”!) ai anti-comunismului, fie dintr-o discretă duioşie ideologică, se străduiesc să recupereze, „la rece”, „partea bună a comunismului”.
„Într-o ţară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva, nu ţi se cere şi dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni."
