Oameni de plastilină
Prin „filtrul“ Antenei 3, viaţa noastră politică se vede ca un amestec de vodevil, farsă şi melodramă. Un carnaval de duzină. O chermeză scăpată de sub control. Nici alţii n-o scot la capăt mult mai curăţel.
(De la o vreme, de pildă, B1 şi-a făcut un obicei din a invita la dezbateri „fine“ pe Vadim Tudor, un domn rumeior, cînd isteric, cînd jucăuş, din categoria celor care îşi epatează publicul cu citate – uneori false – şi cu date istorice de liceu. Pe scurt, „un erudit”). Dar „ideologic” şi strategic vorbind, alte posturi sunt, măcar, previzibile. Antena 3 e de o „maleabilitate” ameţitoare. Atleţii ei n-au scrupulul consecvenţei, al coerenţei logice, al unor principii cît de cît constrîngătoare. Se simt mereu legitimi, au mereu dreptate, chiar dacă retorica şi ţintele lor arată astăzi pe dos decît ieri. Nu zic, convertirile, reevaluările, schimbările de picior nu pot fi interzise. Dar alternanţa circulară „pupat-scuipat-iar pupat-iar scuipat” nu indică autenticitate, discernămînt, interioritate vie, ci, pur şi simplu, o gîndire de plastilină, dictată de interese şi umori nesistematizabile.
Un exemplu caracteristic: lupta împotriva securiştilor şi pietatea omagială pentru victimele lor, comemorarea lui Liviu Babeş, conversaţia tandră cu surorile dlui Coposu au loc, toate, în studiouri patronate de un securist recunoscut ca atare, părtaş la tribulaţiile regimului comunist, adică tocmai ale regimului responsabil de abuzurile poliţiei politice şi de suferinţele victimelor. Adesea, printre comentatori se află şi S.R.Stănescu, activ şi el, potrivit propriilor declaraţii, în „sistem”. Cum să numim tipul ăsta de nonşalanţă? Cinism? Nesimţire? Dispreţ pentru telespectatori? Sau recădem în fineţurile dostoievskiene ale „turnătorilor buni” şi „turnătorilor răi”? „Ai noştri” buni, „ai lor” răi.
Doi ani la rînd, Antena 3 a luptat aprig pentru victoria USL. Acum descoperă brusc dejecţia „dezamăgitoare” a părţii liberale din alianţă. Crin Antonescu, altădată erou prezidenţiabil, vîrf de lance în războiul anti-băsist, a devenit cîrpa de şters pe jos a nărăvaşului Gâdea. „Schimbarea la faţă” nu se face însă cu scuzele de rigoare, cu o minimă recunoaştere a greşelii. Împricinaţii nu fac distincţie între „dezamăgire” şi eroare. Dacă aduci în platou un lăutar de cartier, îl prezinţi ca fiind Frank Sinatra şi observi, ulterior, că e, totuşi, un biet lăutar de cartier, nu te poţi justifica spunînd că eşti dezamăgit. Trebuie să spui că ai ales brambura, că nu te pricepi, sau că ai avut motivaţii impure pentru a promova o non-valoare. Pe scurt, că te-ai înşelat şi - ceea ce e mai grav - că ai înşelat milioane de alegători.
Am urmărit şi eu, ca şi alţii (dovadă că ratingul e un criteriu foarte aproximativ: unii se uită fără adeziune reală, perplecşi, plictisiţi, sau cu poftă de circ), am urmărit, zic, dialogul Antonescu-Gâdea. Dl. Gâdea a fost în linia deja cunoscută a personajului pe care îl întruchipează: un băiat nervoşel şi sentimental deopotrivă, pendulînd între scîncet umed şi furie răcnită. O obrăznicătură cu veleităţi inchizitoriale. De cîte ori îl văd, îmi vine să-l întreb: „Drăguţule, tu ce vrei să te faci cînd o să fii mare? Predicator? Activist social? Fată-n casă? Şef de sală? Un singur lucru să nu încerci: gazetăria. Nu de alta, dar e o meserie care obligă, între altele, la o bună cunoaştere a limbii române.
Citiţi continuarea pe Blogurile Adevărul.
