Pe scena politică a anilor viitori, ne vom bucura, din nou, de figuri cunoscute: eternul Meleşcanu, semi-eternul Tăriceanu, micul Titulescu însoţit de competenţele mereu fragede ale unor Dragnea, Şova, Stanoevici, Grapini, Andronescu şi cîte şi mai cîte alte figuri „verificate”, nerăbdătoare să ne facă fericiţi. Economia de vorbe pe care o practică „neamţul” va fi istorie. Ne vom scălda în discursuri torenţiale, glumiţe, fente, lozinci patriotice şi rugăciuni umede. Se va vorbi! Mult! Româneşte!
Odată ce a decis cu cine votează, alegătorul devine un „îndrăgostit”. Nu mai percepe decît nimbul translucid al celui pe care îl susţine, aura lui îngerească. Îi iubeşte cu acelaşi patos calităţile şi defectele, abilităţile şi derapajele. Iar cine nu vede lucrurile ca el e ori orb, ori duşmănos, ori prost, ori manipulat (sau plătit) de propagandiştii „răului”.
Unificarea europeană, se ştie, n-a început ca proiect cultural. Lumea era şubrezită de un război devastator. Trebuia regăsit metabolismul păcii, înăuntrul unui spaţiu reunificat, cu reguli şi perspective clare. Aşa s-a născut, în 1951, ECSC – adică, pe romîneşte, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului).
Există o ideologie feministă, una ecologistă, una gay, una a mondializării, iar "integrarea europeană" alunecă spre pragmatismul triumfal al unui discurs ideologic. Ideologiile au o tendinţă naturală de a se multiplica, şi asta pentru că dezlănţuirea lor stîrneşte - prin reacţie - excese de acelaşi tip.
Constat că piaţa ideilor e, la toate nivelele, invadată de o inflaţie relativistă care se ia drept „obiectivitate“. E rău Ponta? Nu zic nu, dar nici Iohannis nu e mai breaz. Pesedeul e plin de mafioţi? Ce vorbeşti?! Da’ pedeliştii cum or fi? E defectă Elena Udrea? Dar lasă că nici cu Monica Macovei nu mi-e ruşine!
Mă întreb, tot mai tulburat, pe mîna cui suntem, de cine depinde soarta mea şi a ţării, cum putem spera la o „normalizare” a situaţiei, în condiţiile în care totul pare arbitrar, impur, haotic. Unde trăim? De unde au ieşit domnii care ne conduc? Cu cine să-i înlocuim? Ce e de făcut?
Pînă la pubertate, eram aproape anorexic. Am fotografii de pînă la 12 ani care par a fi făcute cu un aparat Roentgen: mi se văd coastele ca la o radiografie. După 14 ani, martirizat de obscure jocuri hormonale, am început să mă îngraş. În adolescenţă, am slăbit din nou. Apoi m-am reîngrăşat.
Într-o campanie electorală, mai ales într-una dîmboviţeană, nu afli mai nimic despre viitor, despre ce te aşteaptă, despre capacităţile reale ale combatanţilor. Afli, în schimb, foarte multe despre duşmănie în genere şi despre duşmanii în carne şi oase ai poporului. Evident, dacă sunt angajaţi în cursă 14 candidaţi, fiecare dintre ei are, din plecare, 13 duşmani.
Am, de cîteva săptămîni, încă o probă că dreapta românească şi unii intelectuali români sînt predestinaţi să fie dezamăgiţi. Îşi produc singuri – şi sîrguincios – dezamăgirea, reuşind, mai întîi, să se amăgească suveran, în cheie solemn-metafizică. Demarează euforic şi sfîrşesc în lehamite.
E drept, îmi e greu să înţeleg retorsiunea golănească, greşelile de gramatică, semidoctismul ţanţoş, monotonia ideilor fixe, partizanatul gregar, transformarea dezacordului în ură. Mi-e greu să înţeleg şi de ce cîţiva dintre forumişti mă detestă sistematic şi abundent, dar nu se pot lipsi de articolul meu de luni.
Un înalt ierarh e luat la întrebări, deunăzi, pentru afaceri necurate. Un preot de prin Bucovina, fost informator, îl înjură birjăreşte pe cel pe care îl turnase, iar fiul lui, tot preot, se repede să-l lovească pe enoriaşul care vrea lămuriri, cu o cruce de lemn, manevrată, abil, ca bîtă.
Aşteptările nu trebuie să depăşească rezonabilul, simpatiile nu trebuie să devină pasiuni. Pe de altă parte, între a căuta răul cel mai mic şi a căuta cel mai mare bine posibil e o nuanţă decisivă. „Cel mai mare bine posibil“ nu e echivalent cu „răul cel mai mic“.
Evident aveţi dreptul să susţineţi şi să alegeţi pe cine vreţi. Dacă se poate, cu argumente mai rezonabile. (Da, ne plac „tinerii energici”. Dar nu votăm categorii, ci oameni). Pe de altă parte, dvs. nu vă exercitaţi, pur şi simplu, dreptul la opinie, ci vă investiţi imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă.
Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate în spaţiul anonim al vieţii private, sau al culturii de nişă. Despre dramă se vorbeşte mai curînd în cheie telenovelistică, despre suferinţă în cheie pragmatic corporatistă.
Se spune că românul e născut poet. De la o vreme, am oarecari motive să cred că e născut preşedinte. Pe măsură ce strunga alegerilor se apropie, numărul oilor care se îmbulzesc să treacă prin ea pentru a livra lapte de Cotroceni creşte. Pe nepusă masă, cîte un cetăţean „responsabil“ iese din rînd şi îşi depune candidatura.
Crede cineva că Churchill sau De Gaulle, Mitterrand sau Helmut Schmidt, John Kennedy sau chiar socialistul Hollande au făcut vreodată campanie electorală cu ulei şi mălai, cu daruri către Biserică, sau cu autobuze pentru şcoli? Avem un motiv în plus să observăm că România e altfel.
Sînt de părere că unele fragmente dintr-un interviu pe care mi l-a luat domnul Bogdan Chirieac în 1999, cînd eram ministru de Externe (vezi Adevărul, nr. 2744/1999) sînt, prin analogie, destul de actuale. Dumneavoastră ce credeţi? Dacă mă înşel, luaţi textul de mai jos ca pe o simplă pagină de memorialistică.
„Feminitatea“ tradiţională implică şi exerciţiul preparării şi al distribuirii hranei. „Activitatea“ destinului se asociază cu gestul – nutritiv – al „porţionării“. Destinul fiecăruia e „porţia“ care i-a fost dată, „lotul“ lui, hrana care i se atribuie. „Porţia“ se referă, fireşte, şi la cantitate (cît?), dar şi la „reţetă“ (ce ingrediente, ce dozaj?).
Ne ajută în vreun fel dacă încropim un portret ideal al celui de care avem nevoie? Ne ajută în vreun fel dacă facem o listă de însuşiri optime, de înzestrări maximale ale „conducătorului” absolut?
Una e să-ţi dai ochii peste cap dinaintea preşedintelui ţării, sub povara ignoranţei proprii, alta e să-ţi dai ochii peste cap pe la icoane şi pe sub straie de preoţi. Nu poţi trece, fără explicaţii, cu un fel de naturaleţe toantă, de la tricoul Che Guevara la exhibarea voios smerită a însemnelor credinţei, cu scopul vizibil al unui spor de simpatie electorală.
Ştiu că nu e în regulă să citeşti din Nae Ionescu. Ştiu şi ce e blamabil în opţiunile lui politice, greu de înţeles la un om atît de inteligent şi de rafinat. Dar nici inteligenţa, nici rafinamentul n-au fost de mare folos pentru distilarea convingerilor unor intelectuali de vîrf, sau pentru tribulaţiile lor conjuncturale, pline de compromisuri.
Dan Hăulică mi-a fost profesor. M-a publicat generos în extraordinara revistă Secolul 20 (cu totul implauzibilă în contextul în care apărea). M-a îndatorat cu prietenia lui şi m-a însoţit, discret, dar solidar, în toate tribulaţiile biografiei mele postdecembriste.
Una peste alta, Putin e băiat de băiat, om de ispravă, hiper-cool. Numai Siberia e mai cool! Drumul spre ea e pavat cu bunele intenţii şi frumoasele maniere ale unui Occident bine crescut şi bine pudrat…
Să nu ne facem iluzii. Dacă „libertate” înseamnă „independenţă“, aşa-zisa libertate a presei e o utopie. Există cel puţin două piedici decisive în calea unui organ de presă „independent“: patronul (adică finanţatorul) şi caracterul versatil (sau absent) al fiecărui gazetar în parte.
Aflu, din ziare, că Muzeul Literaturii Române e pe cale de disoluţie. Proprietarii clădirii au recuperat-o, aşa încît instituţia trebuie evacuată. Ministerul Culturii n-are soluţii la îndemînă, Primăria are alte priorităţi. O manevră de avarie pare să fie mutarea birourilor în atotprimitorul mausoleu de la Casa Scînteii.
Dezbaterile de azi despre atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de politica regională (şi internaţională) a Federaţiei Ruse mi-au adus aminte de dezbateri asemănătoare din 1999, cu privire la criza din Kosovo. Şi atunci existau, la noi, numeroşi partizani ai unei atitudini mai „rezervate“ faţă de strategiile NATO şi UE.
Am observat că DEX-ul e, pentru mai toată lumea, dar mai ales pentru cei care vor să-şi confirme idiosincrasiile, sau să-şi etaleze cunoştinţele ”riguroase”, un fel de Biblie, un nec plus ultra al exactităţii filologice. O prudentă rezervă ar fi mai înţeleaptă. Pentru a fi infailibilă, lucrarea are mare nevoie de oarecari revizuiri.
Tu trebuie să decizi despre ce şi despre cine e cazul să te exprimi. Lucrul „la comandă“ e ipocrit sau convenţional. „Creatorilor“ le pot spune, deci, că esenţialul e să-şi vadă de treabă. Mai devreme sau mai tîrziu, vor apărea roadele. Accentul pe „managementul“ carierei e inutil, dacă nu direct contraproductiv.
Cunoaşterea insuficientă a limbii proprii e hiba cea mai supărătoare a politicienilor români. Măcar dna Rozalia Biro recunoaşte că limba română îi e „străină”. Ai noştri o maltratează ca pe o proprietate personală, ca pe o moştenire strămoşească, pe care însă o grădinăresc ca nişte venetici. Improprietăţile, agramatismele, dezacordurile, derapajele lexicale sunt spectacolul cotidian al discursului nostru public.
Te poţi supăra pe cineva care nu-şi valorifică în mod inteligent calităţile, sau care nu-şi cunoaşte limitele, ori nu-şi domină slăbiciunile. Dar nu te poţi supăra pe un ins încă nealcătuit, nearticulat, fluid, imprevizibil nu prin subtilitate dinamică, ci prin carenţă structurală.
Sorin Vieru a devenit, pentru mine, un personaj, înainte să-l întîlnesc faţă către faţă. Floriana Avramescu, o colegă de liceu care mi-a marcat adolescenţa şi prima tinereţe, mi-a vorbit cu entuziasm despre „Sorel“, ca despre un model al adevăratei masculinităţi: tandru, delicat, înţelept, fără puseuri macho, fidel şi plin de umor.
Ne mişcăm, zglobiu sau patetic, între uliţă, băcănie şi bodegă. Suntem o ţară de cartier, în care se trăieşte din bîrfă, zvon, calomnie şi bancuri deocheate. Nu mai facem deosebirea între important şi accesoriu, între gravitate şi anecdotă, între persoane şi instituţii, între interes naţional şi partizanat de gaşcă. Ne-am „privatizat” pînă într-atît, încît am pierdut orice instinct colectiv de conservare.
Sîntem inundaţi, zi de zi, de „evenimente“ inconsistente, zgomotoase, dar vide, mediatizate abundent, la graniţa dintre „actualitate“ şi neant. O perfectă regie pentru a pune o surdină grea pe evenimentele adevărate, pe urmele adînci, dar discrete pe care le lasă în peisajul României contemporane şi alţi „eroi“ decît cei cu ghiul pe deget, cu cătuşe la mîini şi cu discurs de ospătar reciclat.
E normal să faci efortul de a-l seduce pe cititor, de a-i reţine atenţia printr-o abilă punere în pagină a mesajului. Întrebarea este pînă unde ai dreptul să-i manipulezi buna credinţă. Cîtă minciună, cîtă exagerare, cît „scandal” ai voie să mobilizezi, pentru a-ţi atinge scopul.
Îmi place să văd filme de Nae Caranfil. Îmi place să văd şi filme de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, sau de Corneliu Porumboiu. Dar motivele sînt, de fiecare dată, altele. În cazul lui Nae Caranfil, satisfacţia mea vine din faptul că mă simt confirmat în toate idiosincraziile mele.
Un tip de solidaritate discutabil este acela care rezultă din religia angajării. Nu se cuvine să stai deoparte. Chiar dacă nu înţelegi întotdeauna despre ce e vorba, chiar dacă nu eşti sută la sută convins că strigătul tău e legitim, că ai adoptat o „cauză” perfect acoperită raţional, important e să nu te laşi! Să ieşi la luptă! Să dai de pămînt cu establishment-ul! N-ai neapărat soluţii. Ai nervi! Ai drepturi!
Una dintre vorbele preferate ale lui Mircea Dinescu – o vorbă care, de altfel, m-a scos din minţi în cîteva rînduri – este: „Să nu ne patetizăm!“ Amestec de relativism autohton, împăciuitorism tandru, umor strămoşesc şi iresponsabilitate bonomă, vorba lui Mircea are, totuşi, metafizica ei.
Rezultatul articolelor şi emisiunilor care ne fură, zilnic, lungi ore din viaţă este îmbolnăvirea dramatică a naţiei. Şi să nu mi se spună că nu mă obligă nimeni să citesc ce nu-mi place şi să mă uit la televizor. E ca şi cînd mi s-ar spune că, dacă strada e plină de gropi, n-am decît să nu ies din casă.
Cei care îşi amintesc de furia vulgară cu care era întîmpinat domnul Coposu imediat după Revoluţie vor contempla cu oarecare stupoare pietatea cvasiunanimă care îl înconjoară acum. E un semn că mulţimea e, totuşi, educabilă: prestigiul adevărat sfîrşeşte prin a impune, fierbinţelile ideologice se domesticesc.
Aflu, de pildă, că un preot de-al nostru, de la Sălaj, a avut ideea insolită de a construi o cădelniţă electronică. Dincolo de pasiunea sa pentru tehnică, îndrăzneţul paroh a invocat şi argumente ecologice şi culturale. Fumul tămîii – spune Domnia Sa – este toxic (de aceea, nu-i aşa, fuge pînă şi dracul de tămîie…).
Să urmăreşti cu pasiune prestaţia sportivă a unui conaţional este normal. Să te bucuri dacă reuşeşte să cîştige şi să te întristezi dacă pierde e normal. Să observi, chiar în cazul unei înfrîngeri, că „omul tău“ a etalat calităţi remarcabile şi a dovedit o înzestrare plină de promisiuni e, de asemenea, normal.
Nici în calculele mele cele mai suprarealiste nu mi-aş fi putut închipui că cel mai mare partid al ţării (întîmplător partidul de guvernămînt) se va alia, fără să clipească, cu un personaj caraghios, inconsistent, cunoscut îndeobşte ca expert în mici pungăşii manipulatorii. Dar o face.
România e inepuizabilă! Aşa se explică supraabundenţa „perlelor“ pe care Radu Paraschivescu le culege şi le publică, de mai mulţi ani, sub diferite titluri, la Editura Humanitas. Ar putea continua pînă spre dimensiunile unei enciclopedii – şi sper să o facă.
Radu Paraschivescu oferă publicului autohton o nouă colecţie de „perle”, citite prin gazete, sau auzite în spaţiul public. E vorba de „rostiri” memorabile, aparţinînd „elitelor” noastre politice, sportive, culturale, financiare etc. Ca şi cele două culegeri anterioare (Fie-ne tranziţia uşoară şi Mi-e rău la cap, mă doare mintea), cea de-acum (Muşte pe parbrizul vieţii) provoacă un complicat amestec de ilaritate şi disperare.
Ultimele alegeri europarlamentare au dovedit, pe neaşteptate, ataşamentul naţional pentru candidatul independent. Domnul Mircea Diaconu a dat lovitura! Cu un sacrificiu imens: renunţarea la o meserie care l-a făcut celebru şi la o carieră aflată la apogeu.
De curînd, întîi-stătătorul ortodoxiei sârbe, Patriarhul Irineu, a împărtăşit lumii explicaţia inundaţiilor din Balcani: ele sunt rezultatul mîniei dumnezeieşti faţă de travestitul Conchita Wurst (care a cîştigat concursul „Eurovision“) şi faţă de devierile sexuale în general.
Spectacolul vieţii zilnice provoacă o sumedenie de „crampe“ vizuale, al căror inventar poate deveni documentaţia unui amplu studiu antropologic. Iată, de pildă, blugii care se disting prin cîteva suprafeţe decolorate şi prin cîteva tăieturi bine plasate, cu marginile zdrenţuite.
Numitorul comun al tuturor dezbaterilor televizate e absenţa cronică a unei minimale culturi a comunicării, a bunelor maniere, a exerciţiului logic şi a calmului interior. Chiar dacă participanţii sunt diferiţi ca educaţie (ceea ce e rar), sau ca temperament, rezultatul confruntării dintre ei arată jalnic. Cu masiva contribuţiune a moderatorilor, care nu vin în emisiune ca să afle ceva sau ca să provoace un schimb de idei util telespectatorilor, ci ca să-şi realizeze agenda proprie, să exprime o
Fundaţia „Academia Civică“ a publicat anul trecut un raport al serviciilor secrete americane (CIA) despre România. Raportul a fost întocmit în 1949, pentru uzul preşedintelui de atunci al Statelor Unite, Harry S. Truman, şi a fost pus la dispoziţia publicului de către istoricul şi jurnalistul Thomas S. Blanton.
Unul dintre modurile în care oamenii o pot lua razna este vorbirea la întîmplare, folosirea nechibzuită a cuvintelor, cultivarea frivolă a non-sensului. Lucrurile nu mai sunt numite pe numele lor adevărat, legătura între cuvînt şi realitate e suspendată, conceptele intră în delir. Ideile devin idei deviate şi fixe, asocierea lor devine aleatorie. Se poate spune orice, pornind de la convingeri şi strategii obsesive, cu tentă maniacală. „A o lua razna“ înseamnă a bate cîmpii, a-ţi pierde cumpătul,
