Dușmanii poporului
Într-o campanie electorală, mai ales într-una dîmboviţeană, nu afli mai nimic despre viitor, despre ce te aşteaptă, despre capacităţile reale ale combatanţilor. Afli, în schimb, foarte multe despre duşmănie în genere şi despre duşmanii în carne şi oase ai poporului. Evident, dacă sunt angajaţi în cursă 14 candidaţi, fiecare dintre ei are, din plecare, 13 duşmani. Iar la noi duşmăniile se exprimă, ca să zicem aşa, fără prea multă ipocrizie.
Nu se umblă cu menajamente, cu eufemisme, cu ironii fine: se practică muşcătura lacomă, ironia groasă, epitetul barbar. Dincolo însă de cei 14 adversari „naturali“, ies la iveală, indirect, categorii întregi de „vinovaţi“, de „oameni răi“: e vorba de cei care, pe vremuri, se numeau „duşmanii poporului“, tocmai buni de înfierat, de vreme ce primejduiesc patria, o subminează, o defăimează, o dezbină. Iată un rapid inventar al ipochimenilor cu pricina, obţinut prin simpla contemplare a cîmpului de luptă.
Cum să dai ţara pe mîna unor inşi care n-au schimbat în viaţa lor scutece, n-au alăptat, n-au scos cureaua cînd progenitura a călcat în străchini? E posibil ca o nouă versiune a Constituţiei să acorde drepturi suplimentare candidaţilor la preşedinţie dăruiţi de Dumnezeu cu o descendenţă arborescentă. Pe locul întîi vor fi femeile, căci ele suferă mai mult la naştere. Iar dintre ele, se vor bucura de prioritate mamele eroine, adică cele cu mai mult de zece copii. Nu suntem absurzi! Se pot acorda derogări unor conducători providenţiali, cum este, de pildă, preşedintele de onoare al PSD, multiplu şef de ţară, deşi n-are decît urmaşi „spirituali“. Oricum, de-acum înainte vom putea răspunde mai prompt şi mai convingător întrebării „cum trebuie să te pregăteşti pentru a ajunge preşedinte?“. Păi, pînă una alta, e musai să te pui pe treabă, să parcurgi, cum spunea o înţeleaptă de stînga, „toate etapele vieţii“ şi, mai ales, pe aceea care se lasă cu graviditate (patriotică).
Cuvîntul e folosit (greşit, e drept) ca un camuflaj „delicat” pentru mai nemilosul „proşti”. „Deştepţii”, adică cei care merită să ne conducă, sunt guralivii, băieţii şi fetele în stare să livreze taclale torenţiale, cei (şi cele) ale căror isprăvi sunt strict oratorice. Miniştri ai „marilor proiecte” fără nici un proiect, parlamentari de televiziune care vorbesc toţi în acelaşi timp, schingiuitori veseli, de nestăvilit, ai limbii române. Modelul suprem e chiar unul dintre prezidenţiabili, încercat om de presă care, odată ce-a deschis gura, nimeni şi nimic nu-l mai poate opri: perorează, promite păcăleli tot mai grandioase, loveşte în toate direcţiile, îneacă totul, ca o inundaţie, cu bălăriile verbiajului său. Nu te califici drept „politician“, dacă nu-ţi merge gura non-stop, cu sau fără tine. Cu atît mai mult, nu poţi ajunge preşedinte, fără solide şi îndelung exersate talente de flaşnetă.
O adunătură de fandosiţi care vor să amăgească poporul nostru reavăn, cu diplomele lor europene, cu discursul lor „elitist”, lipsit de farmecul şi spontaneitatea agramatismelor colocviale, cu limbile lor străine, de natură să-i perplexeze pe europarlamentarii altor ţări, obişnuiţi ca, din România, să vină doar „colegi” aflaţi încă în stadiul de pantomimă. În genere, aceşti duşmani ai poporului sunt (bătrîni) fascişti, „oamenii führerului”, Goebelşii autohtoni (vezi cazul Cărtărescu, încondeiat astfel de primul-ministru care, totuşi, ca românul imparţial, s-a grăbit să-şi asezoneze campania cu fierbinţi urări de succes cînd împricinatul s-a apropiat supărător de mult de premiul Nobel). De adăugat că toţi intelectualii (băsişti) sug sîngele poporului, îmbuibîndu-se cu bănet, vile, privilegii, maşini, astfel încît pentru miniştrii, prefecţii, primarii şi parlamentarii noştri nu mai rămîne nimic.
E o categorie largă. Duşmani ne sunt, fireşte, ungurii. Noi ne purtăm frumos cu ei: îi chemăm la guvernare cînd ne trebuie majorităţi zdrobitoare, le dăm pe mînă cultura naţională (că doar n-o să le dăm finanţele sau internele!), le oferim, magnanim, postul de vice-prim-ministru, iar ei vor să ne ia Ardealul. Pînă aici! Cultura da, treacă-meargă, dar Harghita şi Covasna?! Probleme avem şi cu ţiganii, pardon rromii. Ne strică imaginea în străinătate. Şi fac averi inexplicabile în ţară. Au, totuşi, şi o parte bună: dau, la o adică, din puşcărie, declaraţii anti-prezidenţiale. Atunci sunt legitimi, credibili, curaţi! Mai nou, avem necazuri cu nemţii, mai precis cu neamţul. Cum să ne conducă un venetic?! Cu primul-ministru e altceva: omul ne-a spus, sincer (ca întotdeauna), că dinspre mamă e albanez şi dinspre tată – italian. S-au aciuiat pe-aici în secolul 19. Dar, orişicît, Albania e colea, iar Italia e ginta latină. Dar neamţul? O fi venit el pe lîngă Carpaţi acum 800 de ani, dar la icoane nu se închină, moaşte nu pupă şi are un uşor accent străin, fără înfloriturile dragi nouă, celor din Bărăgan. În plus, cum spunea, de curînd, un patriot e „evanghelist” (o onoare puţin exagerată, el nefiind decît un modest lutheran, adică „evanghelic”. Evangheliştii sunt doar patru!).
„Ai lor”. Cei care fac reportaje răutăcioase prin provincie şi constată că o seamă de compatrioţi nu ştiu cum se cheamă ţara în care locuiesc, pe ce continent este ea situată şi cine a scris Biblia (deşi cîţiva opinează că ar fi vorba de Eminescu, ajutat, din cînd în cînd, de Creangă).
de români care n-au votat, la referendum, cot la cot cu cei 7,4 care au votat.
7. H.R.Patapievici.
. Mulţi, dar fără nicio şansă. Vom învinge!
Articol apărut pe
