Înainte de 1989, nu ne răfuiam prea zgomotos cu nimeni. Evident, puterea se răfuia cu cei care nu respectau strict disciplina ideologică şi politică, iar populaţia se răfuia (mai curînd tacit şi cu perna pe telefon) cu puterea mincinoasă şi abuzivă.
În ultima săptămînă, am primit tot felul de apeluri telefonice şi de la oameni apropiaţi şi de la unii mai puţin apropiaţi, chinuiţi, toţi, de aceeaşi fierbinte curiozitate: voiau să ştie dacă e adevărat că voi fi numit ambasador la Paris. Îmi este imposibil să pricep cum poate apărea un asemenea zvon, fără ca tu, cel direct implicat, să ai habar de „infomaţia” pe care zvonul cu pricina o colportează.
Mi s-a întîmplat, de cîteva ori, să dau, zapînd, peste ample emisiuni cu profil culinar. E o modă planetară. Gătitul e reambalat ca entertainment. N-am nimic împotrivă, deşi fac parte mai curînd dintre consumatori decît dintre bucătari. Ştiu însă că există oameni care gătesc cu plăcere şi îşi exhibă cu mîndrie talentele.
Nu mă mai invitaţi să particip la „training”-uri şi festivităţi cooperatiste, trase la indigo după serbede modele globale. Învăţaţi să gîndiţi liber, neconvenţional, imprevizibil. Şi nu mai vorbiţi păsăreşte, cu epitete de lemn, terminate, toate, în „-ţională“. Limba română e mai bogată decît străveziul dvs. dicţionar de idei gata făcute.
Am scris acest text în 1985, pentru catalogul primei expoziţii „Prolog“. Îl retipăresc, acum, cu nostalgia celui care a părăsit de mult „critica de artă“, dar îşi aminteşte de vremuri în care practica acestei meserii nu era simplă gazetărie, ci reflex de „normalitate“, încercare de „a păstra nordul“.
Nu ştiu dacă domnul Traian Băsescu are, la ora actuală, un sfătuitor cinstit şi inteligent. Pe de altă parte, nu ştiu dacă, avîndu-l, l-ar asculta. Dar sfătuitorul cu pricina ar trebui să-i spună apăsat că i-ar prinde bine să facă, măcar pentru şase luni, sau un an, un pas înapoi. Să se abţină. Să accepte o ieşire din scenă elegantă.
Dacă mi-ar cere cineva să scriu, acum, cîteva pagini despre Constantin Noica, aş avea trac. Deşi l-am cunoscut îndeaproape, deşi m-am format în preajma lui, l-am citit, am participat, alături de cîţiva prieteni, la o serie de seminarii private pe texte de Platon, Hegel şi Goethe, omul continuă să mă intimideze.
Învierea nu trebuie, din punctul meu de vedere, să oculteze, sau să atenueze, parcursul chinuitor care o precede. De aceea, deşi nu suspectez pe nimeni de rea credinţă, sau superficialitate, mă descopăr uşor iritat de supra-abundenţa de iepuraşi, floricele, păsărele, fundiţe, ouşoare de plastic plantate prin pieţe, briz-brizuri festive şi chermeze populare.
E imposibil să iubeşti filmul fără să-l fi frecventat cu asiduitate, cu pasiune sau măcar cu o specie sau alta de iritare pe Federico Fellini. E imposibil să pricepi surescitarea creatoare, febrilitatea barocă a secolului 20 fără să fi văzut La Dolce Vita, Opt şi jumătate, Amarcord sau Giulietta şi spiritele.
Țin, mai întîi, să spun că Fellini are calităţi impozante, greu de regăsit, în aceeaşi fericită combinaţie, în „reţeta“ altor cineaşti ai vremii: imaginaţie, cultură vizuală, umor, spirit de asociaţie, patos, curaj. Filmele lui sînt o colecţie amplă de imagini memorabile, de „puneri în scenă“ ingenioase, de „momente“ antologice, de inspirate manevre dirijate de la masa de montaj.
Orice patriot român responsabil (şi, de altfel, orice patriot al oricărei ţări) ţine să nu-şi facă ţara de rîs. Ba mai mult: ţine să arate lumii (mai ales „răutăcioşilor” de pretutindeni) că noi, românii, „avem valoare”, suntem harnici, deştepţi, oneşti, omenoşi, pricepuţi la toate. Cu asemenea exigenţe, normal ar fi să ne gîndim de două ori cînd trimitem în străinătate personalităţi „reprezentative”.
Toţi vrem să fim – sau măcar să părem – deştepţi. Nu mă exclud din această caracterizare, deşi, mă credeţi sau nu, de la o anumită vîrstă nu mai trăieşti acut insomnia conştiinţei de sine. Îţi ştii limitele mai bine decît toţi duşmanii tăi, faci diferenţa dintre înzestrare nativă şi merit dobîndit prin salahorie.
Zilele trecute, profesorul Dieter Grimm a primit din partea Universităţii Bucureşti titlul de doctor honoris causa. E unul dintre cei mai importanţi jurişti europeni şi a fost vreme de 12 ani membru al Curţii Constituţionale din Germania.
Cînd vrei să lauzi ceva, sau pe cineva, nu e obligatoriu să ai competenţa a ceea ce lauzi. Lauda porneşte ori din entuziasm sincer (chiar dacă inadecvat), ori dintr-un mărunt calcul de conjunctură. Ea stă, cu alte cuvinte, sub semnul opiniei (private şi libere), dar, ca atare, nu face rău nimănui.
Sunt, desigur, mîndru, să ştiu că am, în CV, o titulatură pe care, cîndva, a binemeritat-o Mihail Kogălniceanu. Mîndru şi, sincer, intimidat. Pentru că eu îmi cunosc limitele mai bine decît cei care mă înjură pe bază de parapon conjunctural sau de antipatie privată. Nu cred că merit să fiu „listat” alături de Kogălniceanu… Sau de Auguste Rodin. Dar cînd văd că sunt „coleg” de Legiune de Onoare cu Şerban Mihăilescu (zis Miky Şpagă), am unele perplexităţi. Mai nou, lista perplexităţilor se amplifi
Aud, adesea, formule autoreferenţiale care mă pun pe gînduri: „Eu, ca intelectual…“, „Sînt, totuşi, un intelectual…“, „Noi, intelectualii…“ Prima mea reacţie este să spun că un intelectual adevărat nu se recomandă niciodată pe sine ca „intelectual“. Dar, în fond, ce înseamnă „un intelectual adevărat“?
Constat, cu oarecare veselie, că nomenclatorul profesiunilor liberale se amplifică: a apărut pe piaţă o meserie fragedă, meseria de „jurnalist cultural”. La prima vedere, ai zice că e vorba de reinventarea unei activităţi gazetăreşti mai vechi. Ce este „critica de întîmpinare”? Jurnalism cultural. Ce e cronica plastică sau de film? Jurnalism cultural.
Exact ca în dramaturgia zombi: ecranul e populat de fizionomii plauzibile, de oameni „ca toţi oamenii“, de figuri „normale“ pînă la banalitate, dar, la momentul (in)oportun, chipurile se schimonosesc. Ochii capătă un luciu roşiatic, halucinatoriu, iar din gură iese, scabros şi ameninţător, un soi de caracatiţă absorbantă.
„The bad guys” să scoată portofelul! Noi ne ocupăm de albastrul Mediteranei, de muzică şi dans, de bucuria de a trăi. Noi suntem Zorba grecul! Suntem o investiţie bine-meritată, un simbol, o soluţie globală. Şi dacă ne enervăm, ieşim din zona „euro” şi vă falimentăm pe toţi!
În ultimul număr din Der Spiegel, şase greci stau de vorbă despre situaţia politică şi economică a ţării lor: un ministru al noului guvern, primarul Atenei, un scriitor, o jurnalistă, o cîntăreaţă şi un om de afaceri (de fapt, o doamnă). Impresia generală este că aproape toţi sînt mai îngrijoraţi de soarta Europei decît de propria lor soartă.
De vreme ce am acces la spaţiul public, nu pot ocoli subiectele care mă preocupă, numai de dragul unei imagini ”convenabile”. Îmi pasă de profilul Bisericii autohtone, de viaţa spirituală a comunităţii mele, de dificultăţile, reuşitele, derapajele şi perspectivele ei.
„Dezamăgiţii“ de după 1989: „Altceva am sperat. Au murit oameni degeaba. Una peste alta, era mai bine înainte“. Eu, unul, am trăit episodul „decembrie 1989“ ca pe un miracol şi, oricîte rele văd în jur, sentimentul miracolului rămîne întreg.
La ultimul seminar al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, un tînăr cercetător sîrb a încercat să definească tipul de discurs identitar practicat în ţara sa, în perioada interbelică. Am avut acelaşi sentiment pe care îl am ori de cîte ori aud intelectuali din Balcani vorbind despre „specificul” lor naţional: tot ce spun despre ei înşişi se potriveşte spectaculos cu ce spun despre propriile lor „specificităţi” ceilalţi reprezentanţi ai statelor din regiune.
Săptămîna trecută, pe site-ul Contributors, dl Radu Vancu formulează o serie de observaţii cu privire la un articol al meu din Dilema veche. Remarc, mai întîi, că observaţiile cu pricina sînt ambalate civilizat, fără paraponul de primă instanţă al „răfuielilor“ curente. Dl Vancu îmi pune şi cîteva întrebări.
„A socializa“ nu mai înseamnă a întreţine relaţii vii şi durabile, ci „a fi în contact” cu reţele cît mai ample (şi adesea anonime) de „feisbuchişti”, „tuiterişti”, „blogări”, „forumişti” etc. Comunicarea devine, astfel, un soi de pălăvrăgeală nomadă, un zumzet gregar, un „mecanism” inter-personal, în care, însă, persoanele reale sunt absente prin masificare.
Nu mai sînt la curent cu viaţa literară şi îmi asum riscul de a rata mari întîlniri cu mari pagini de poezie sau proză. Fapt e că nu mai am timp, energie şi pornire să citesc tot ce apare. Am avut însă curiozitatea să caut, pe Internet, informaţii despre răsculaţi şi am avut interesante surprize.
Întîmplările tragi-comice la care, vrem-nu-vrem, suntem martori de ceva vreme, se distribuie pe vreo patru mari tipuri de discurs, toate avîndu-l ca axă pe Traian Băsescu, preşedintele care a reuşit să fie antipatic şi dacă vorbeşte şi dacă tace, şi dacă e la Cotroceni şi dacă nu mai e la Cotroceni, şi dacă intră în PMP şi dacă nu intră în PMP, şi dacă o apără pe Elena Udrea şi dacă nu o apără.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu sînt din ce în ce mai prost dispus. Am crezut, mai întîi, că e chestie de vîrstă. Sau o criză trecătoare. Dar răsfoind texte mai vechi, constat că boala e cronică. Iată simptomele ei, aşa cum se manifestau într-o ohtătură de acum opt ani. În ce vindecare să mai sper?
Ştiu. Ţara „ta“ e ţara naşterii şi a destinului tău, ţara istoriei tale, ţara limbii în care vorbeşti şi scrii, ţara culturii tale şi a co-naţionalilor tăi. Dar este – sau ar trebui să fie - şi ţara prezentului tău, ţara în care îţi trăieşti zilele, în care îţi alegi conducătorii, în care ai drepturi şi obligaţii cetăţeneşti. Ţara, în sfîrşit, care te protejează, în care ai încredere şi pe care o asumi ca pe o marcă identitară de neocolit.
Destul de des, în ultima vreme, găsesc în presă relatări „senzaţionale“ despre minuni şi profeţii, despre simptome „evidente“ ale sfîrşitului lumii, despre vindecări şi exorcisme, şi despre tot soiul de isprăvi „neobişnuite“, devenite „breaking news“, prin rîvna unor feţe bisericeşti din mult încercata noastră patrie.
Mai toate comentariile de care au parte unele texte critice despre comunism stîrnesc reacţii iritate: lumea e plictisită de anticomunismul „visceral“ al cîtorva „vechituri“ monopoliste, al cîtorva intelectuali de dreapta care cîştigă o pîine bombănind „racilele“ vechiului sistem. N-au înţeles nimic. Sînt un fel de propagandişti pe dos.
După numai o lună de mandat, Klaus Iohannis a reuşit să stîrnească o bombăneală generală, în perimetrul căreia nu se mai recunosc uşor „taberele” de dinaintea alegerilor. Bombăne şi foşti băsişti, şi actuali PMP-işti, şi „macovişti” şi unii anti-băsişti.
Aniversarea a 22 de ani de la ieşirea pe piaţă a Dilemei e, totuşi, altceva. Mai întîi că 22 (decembrie 1989) e un reper calendaristic cu o greutate aparte în lumea noastră. Nu vreau să fac acum un bilanţ definitiv al „experienţei Dilema“ în destul de pestriţa mea biografie. Dar mă simt îndemnat să recapitulez măcar două-trei beneficii „colaterale“ ale acestei experienţe.
Cred că aproape nimic n-a rămas nespus cu privire la tragedia petrecută zilele trecute la Paris. Lucrurile sunt, mai mult decît în alte cazuri, deopotrivă simple şi greu sistematizabile. Confuzia vine din faptul că (cel puţin) trei probleme distincte au fost aduse de desfăşurarea evenimentelor în acelaşi plan, cînd, de fapt, ţin de planuri diferite.
La un an după declanşarea războiului din Irak, disputele privind legitimitatea lui continuă cu aceeaşi intensitate, fără să aducă lămuriri sau puncte de vedere noi. Cele două fronturi aflate în conflict n-au făcut decît să-şi consolideze poziţiile.
Să zicem că cineva fură, dintr-o măcelărie, o pulpă de porc. Nu trece mult timp şi hoţul e prins. Ce urmează, într-o lume normală? Păi, hoţului i se ia marfa şi e dus la poliţie. Ce urmează în lumea noastră valahă? Mai întîi, hoţul, deşi are „corpul delict“ în coşniţă, o ţine langa că n-a furat nimic, chit că o mulţime de martori atestă fapta. Apoi, acelaşi răufăcător încearcă varianta „înscenării“.
Ce aşteaptă drept-credincioşii de la o predică de Crăciun? Probabil, nu neapărat o subtilă disertaţie teologică. Dar nici pompa evlavioasă, mai mult decît previzibilă, a unui discurs festiv. Nu îmi permit să dau lecţii, nici măcar sugestii, „profesioniştilor“ care, an de an, se adresează poporului, pentru a lumina sensul sărbătorii.
Se discută aprins pe tema orelor de religie din şcoli. Dacă să existe sau nu, dacă să fie obligatorii sau facultative, dacă să focalizeze asupra creştinismului, a ortodoxiei, sau să prefere generalitatea unor prelegeri de istoria religiilor.
E evident şi, în definitiv, normal că nu putem mulţumi pe toată lumea. În ce mă priveşte, am o veche experienţă a amplasamentului deficitar, de natură să irite cînd la dreapta, cînd la stînga. Cînd m-am implicat politic, am fost admonestat de „trădare intelectuală“: m-am băgat unde nu-mi fierbe oala.
Ţoapa e eternă şi ubicuă. La noi, ea are însă o consistenţă aparte, ceva între exasperant şi pitoresc, un amestec de candoare zoologică şi obrăznicie veselă, de agresivitate fudulă şi nesimţire colocvială. Ţoapa de tip vechi nu avea încă mijloacele de care dispune ţoapa de tip nou.
În genere, guvernele Ponta (ca şi guvernele anterioare, de altfel) au oferit naţiunii cam două categorii de miniştri: unii foarte prezenţi la televizor - şi deci cunoscuţi de public - dar cu prestaţii executive cvasi-inexistente (exemplu tipic: Dan Şova), iar alţii, cu totul necunoscuţi, adăpostiţi discret în echipa guvenamentală, dar de numele cărora nu poţi lega nicio performanţă.
Toţi cei din generaţia mea îşi amintesc ce însemna, pentru fostele ţări comuniste, modelul iugoslav. Îl priveam cu invidie pentru politica lui „nealiniată“, pentru dreptul la călătorie şi la valută al cetăţenilor sîrbi, pentru atmosfera destinsă a vieţii culturale, în care îşi găseau locul, cu naturaleţe, experimente de avangardă...
Primesc mereu semnale că există români, mai ales tineri, ale căror isprăvi trec neobservate, tocmai din cauza larmei pe care o întreţinem cu toţii în jurul unor subiecte inconsistente şi trecătoare. Tocmai asemenea tineri, care lucrează discret, dar tenace, în beneficul naţiei, tocmai ei, de care am putea fi mîndri să fim reprezentaţi acasă şi în lume subzistă stins, nerăsplătiţi cu altceva decît cu uitarea propriei lor comunităţi. Sunt mult mai mulţi decît ne închipuim.
Toto, prin clasa a treia, ne intimida pe toţi prin talentul lui literar: scria versuri de o neobişnuită maturitate şi nu ne îndoiam că eram colegi cu un viitor mare om de litere. Ulterior însă, traseul lui profesional a luat o cu totul altă direcţie: a terminat chimia la Politehnică, s-a specializat în biotehnologie, a lucrat în Statele Unite...
Geoană pare distribuit în rolul victimei eterne, Vanghelie se trezeşte „ejaculat” (e expresia lui) fără „preludiu”, iar Şova şi Ghiţă sunt sacrificaţi şmecher pentru a „garanta” obiectivitatea. În rest, rămîne cum am vorbit. Ba nu: brusc apare şi marea problemă Iliescu.
Pe blogul Adevarul.ro am publicat, luni, o opinie despre problemele de cadre din PSD. În ajun, apăruse în presă textul unui apel semnat de peste 25 de intelectuali (eram printre ei), care avertizau asupra unor eventuale selecţii discutabile pentru echipa de consilieri a noului preşedinte.
Mă bucur că PSD a pierdut alegerile. Era momentul să se producă o schimbare radicală de strategie politică şi de stil. Admit, pe de altă parte, că bunul echilibru al democraţiei nu se poate dispensa de existenţa unui solid partid de stînga, coerent şi funcţional.
Simt că ceva esenţial s-a schimbat în gîndirea şi comportamentul civic al conaţionalilor mei şi salut contribuţia tinerilor la amploarea acestei înnoiri. N-a fost vorba, propriu-zis, de politică. A fost vorba de stil. A fost o reacţie igienică a societăţii la impostură, obrăznicie, furt, suficienţă mîrlănească, lipsă de onoare şi de patriotism adevărat.
„Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“
Cu cîţiva ani în urmă, Jacques Julliard constata că „sîntem sub ameninţarea a două ulcere rivale, care se hrănesc unul dintr-altul: elitismul, adică democraţia fără popor şi populismul, adică poporul fără democraţie.“ Simt nevoia să dezvolt puţin această excelentă distincţie.
