Onoarea Legiunii de Onoare
Am fost foarte mîndru cînd mi s-au înmînat însemnele „Legiunii de Onoare”. Sunt mîndru şi acum, deşi ştiu că pînă şi această prestigioasă distincţie, ca de altfel multe alte distincţii şi premii internaţionale (nu în ultimul rînd Premiul Nobel) implică, uneori, un stingheritor coeficient de arbitrar, strategie politică, formalism de protocol sau modă ideologică.
Poţi deveni laureat al feluritelor premii şi decoraţii pentru că era timpul să fie laureat şi un reprezentant „progresist” al continentului african, sau o femeie, sau un preşedinte american, sau un ministru de externe în vizită la Paris, sau un est-european „convenabil” etc. În anumite limite, se pot accepta unele „acomodări” de circumstanţă, unele „reguli” (scrise sau nescrise) ale manejului diplomatic internaţional. Pe de altă parte, concesiile excesive riscă să dezonoreze titlul acordat, să transforme distincţia în simplă gesticulaţie de salon, în distribuţie întîmplătoare de „tinichele” zornăitoare.
Sunt, desigur, mîndru, să ştiu că am, în CV, o titulatură pe care, cîndva, a binemeritat-o Mihail Kogălniceanu. Mîndru şi, sincer, intimidat. Pentru că eu îmi cunosc limitele mai bine decît cei care mă înjură pe bază de parapon conjunctural sau de antipatie privată. Nu cred că merit să fiu „listat” alături de Kogălniceanu… Sau de Auguste Rodin. Dar cînd văd că sunt „coleg” de Legiune de Onoare cu Şerban Mihăilescu (zis Miky Şpagă), am unele perplexităţi. Mai nou, lista perplexităţilor se amplifică. Călin Popescu Tăriceanu – hai să zicem… E un monument de mediocritate, de proastă inspiraţie politică, dar e, de bine de rău, preşedintele Senatului, fost prim-ministru, băiat arătos, bine-crescut, placid şi vag ridicol. Dar Miky Şpagă?
Iar, acum, Sorin Oprescu? Un primar care dispreţuieşte (sau ignoră) patrimoniul oraşului pe care îl conduce, un politician care vorbeşte ca un cocalar din Ferentari, un medic fără nici o performanţă notabilă (în afara unor mici „abilităţi” administrative). Nu pot să nu mă întreb, în numele vechii mele francofilii, cît preţ pun prietenii noştri din ţara „soră” pe propriile lor criterii, pe propria lor consecvenţă, pe propriile lor valori.
Dacă „Legiunea de Onoare” ajunge să fie un mic aranjament de cabinet, o subtilă tranzacţie de circumstanţă, o palidă coreografie contextuală, atunci nu mai merită să aspiri la ea. De refuzat, au refuzat-o mulţi! Dar poate nici asta nu e destul. Vorba lui Erik Satie: „Nu e destul să refuzi Legiunea de Onoare. Trebuie mai întîi să nu o meriţi!”
Prestigiul unei decoraţii e legat, inevitabil, de credibilitatea celui care o oferă. Fără îndoială, nici credibilitatea Republicii Franceze, nici aceea a diplomaţilor francezi sau a cancelariei ordinului nu pot fi puse la îndoială. Dar o decizie pripită şi superficială poate eroda ponderea gestului, transformînd ceea ce ar trebui să fie un omagiu măgulitor, într-un nesemnificativ act birocratic. Ar trebui să conteze mai mult – în ochii „ofertanţilor” – faptul că, în titulatura importantei distincţii, există cuvîntul „onoare”.
Republica îl onorează pe cel premiat, tot astfel cum cel premiat ar trebui să onoreze cordiala generozitate a Republicii. Un supliment de discernămînt, de analiză riguroasă, de prudentă rezervă nu strică. E omeneşte, desigur, să apară, episodic, erori sau aproximaţii. Dar e păcat să expui deriziunii un însemn somptuos, cu peste două sute de ani de istorie în spate.
Articol apărut pe
