Era inevitabil ca o catastrofă de proporţii, ca cea petrecută zilele trecute într-un club din Bucureşti, să stîrnească reacţii prompte, ample, diverse, acoperind un spectru emoţional multicolor, de la şoc, oroare şi compasiune, pînă la furie: împotriva vinovaţilor, împotriva „sistemului”, a corupţiei, a administraţiei etc.
În curînd, se va deschide o nouă ediție a Tîrgului Internațional de Carte „Gaudeamus“. Între altele, se va lansa și o carte, Dialoguri de Duminică. O introducere în categoriile vieții, alcătuită din transcrierea convorbirilor pe care le-am purtat împreună cu Gabriel Liiceanu în 2011, pe postul național de televiziune.
Conducerea PSD a anunţat, pe mai multe voci, că şi-ar dori să redeschidă dialogul cu intelectualitatea: cu cea de stânga, dar chiar şi cu cea de dreapta, deşi din ambele părţi se aud voci critice. Bună intenţie, nimic de zis! Să ne gîndim niţel…Cum putem citi această generoasă invitaţie?
Împărţirea lumii româneşti în „stînga şi dreapta“ nu încetează să mă amuze. Repet mereu, oricît ar fi de incorect politic, vorba lui Nae Ionescu: „Nu sînt nici de stînga, nici de dreapta. Sînt inteligent!“ Ştim cu toţii că, într-o democraţie aşezată, nu se poate fără tensiunea fertilă (chiar dacă, uneori, contondentă).
E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat, sau, direct, prost. De cîte ori trebuie să iei o hotărîre, să-ţi dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic. Dar nu e vorba numai de provocările pragmatice ale cotidianului.
În preajma erudiţiei am, mai întotdeauna, tendinţa, poate excesivă, de a caragializa. Adică de a fi simultan zeflemitor şi complice. Ştiu că fără ea nu se poate, că ştiinţa de carte nu merită să fie luată peste picior şi, totuşi, simt îndărătul ei, cînd nu e decît ştiinţă de carte, monumentalitatea caducă a moftului.
Nu-mi plac solemnităţile obtuze, stilul ţeapăn, pompa „oficială”. Protocolul poate fi respectat şi fără poze ştaif, fără gesticulaţie teatrală, fără fizionomia împietrită a statuii. Umorul bine dozat e o virtute binevenită. Sînt gata să accept stilul „informal”, dialogul destins, firescul atitudinii şi al vorbirii.
Cei din generaţia mea îşi amintesc de formula aceasta, care umplea ziarele propagandei comuniste, pentru a glorifica furor-ul înnoitor al regimului, ofensiva victorioasă a „noului“ asupra „vechiului“, angajarea maselor populare în efortul de reconstrucţie care promitea, „la capătul tunelului“, un „viitor luminos“.
Bazarul este un loc în care împestriţarea muşteriilor se amestecă vioi cu împestriţarea mărfurilor: o piaţă nesistematizabilă, cu de toate (dar mai ales cu mărunţişuri), o mare forfotă în care mulţi se mişcă fără un ţel anume.
Am cunoscut, pînă în 1989, „propagandişti“ ieftini, care, de dragul unor avantaje curente, spuneau ce trebuie, fără să creadă în ceea ce spuneau. Au existat şi spirite mai contorsionate care se străduiau să-şi împace conştiinţa, încercînd să fie niţel de acord cu „unele aspecte“ ale minciunii pe care o proferau.
În anii `70 şi la începutul anilor `80 din secolul trecut, gara din Sibiu a fost, pentru mine, spaţiul (providenţial) al trecerii spre Păltiniş. De-acolo luam cursa spre staţiunea montană unde domnul Noica ne făcea un program de „ajustare” culturală.
Acum vreo săptămînă, am primit un telefon care a reuşit să mă stupefieze. Precizez că am prostul obicei să răspund oricărui apel, chiar dacă nu recunosc numărul apelantului, chiar dacă sînt suficient de păţit ca să nu mai risc noi şi noi experienţe istovitoare, isterizante, amuţitoare.
”Numai proştii sunt modeşti” – era de părere Goethe. Se gîndea, probabil, la oamenii înzestraţi care, prin exces de timiditate, sau de spirit auto-critic, nu-şi valorifică talentele. Pînă la un punct, e adevărat că a nu fi conştient de calităţile, de potenţialul tău e la fel de neinteligent, pe cît este de neinteligent să nu fii conştient de limitele tale.
Despre solidaritate – numai de bine, vor spune, de îndată, solidari, o sumedenie de inşi principiali, pentru care orice aglutinare veselă, orice înregimentare băţoasă, orice complicitate cool sînt însemne ale „spiritului civic“.
Poţi să nu te pronunţi în chestiunea refugiaţilor? Nu poţi. Toată lumea, de la vlădică pînă la opincă, de la Bruxelles pînă la Washington, de la Cotroceni pînă la Palatul Victoria e prinsă în horă. Niciodată Europa nu a mai fost confruntată cu un val atît de amplu de imigranţi, veniţi de pe alt continent. E nevoie de soluţii. E nevoie de compasiune. E nevoie de sacrificiu.
Trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate. Investim prost şi entuziasmul, şi ura. Prezenţa politicului în viaţa noastră ar trebui să fie un dozaj echilibrat de eficacitate şi discreţie. Nu e normal, cu alte cuvinte, ca politicul să devină o ocupaţie de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine.
De curînd, într-un comentariu la Legea 217, spuneam că atmosfera pe care textul legii a creat-o (printr-o sumedenie de stîngăcii de concepţie şi de limbaj) a dus la blocarea unei dezbateri altfel esenţiale pentru lămurirea cîtorva episoade istorice impure şi pentru curăţarea spaţiului public autohton.
Cînd ne supărăm, ne supărăm, de regulă, pe politicieni. Ei sînt vinovaţi pentru proasta administrare a ţării, ei promit şi nu fac, ei acordă prioritate intereselor personale, în loc să se gîndească la patrie şi popor.
Avem nevoie de un „pact” pe termen lung al tuturor partidelor ţării, de un armistiţiu bazat pe „dialog şi continuitate”, de conlucrarea patriotică a tuturor, în jurul unui „proiect de ţară peren”. Poţi să ai ceva împotrivă?
O foarte bună agenţie de turism mi-a făcut oferta unei săptămîni all-inclusive pe plaja unei insule greceşti. Şi ziarele, şi prietenii m-au prevenit că, acceptînd oferta, îmi asum un mare risc. În Grecia e criză, sînt probleme cu numerarul, iar emigranţii bîntuie ameninţător peste tot. Am riscat.
Două lucruri ştim sigur despre români: că sunt născuţi poeţi şi că sunt inteligenţi! În general, îmi sună prost suficienţa patriotică, în numele căreia ne auto-proclamăm ca „elită” a lumii. Îmi sună la fel de prost şi filosofia defetistă de tipul „ca la noi la nimenea”.
Vremurile sînt cum sînt, vremea este cum este. Adevărata problemă este alta: cei care adminstrează vremurile pendulează, impenitenţi, între inepţie, iresponsabilitate şi carnavalesc, iar cei care trebuie să ne comunice „starea vremii“ – între incompetenţă, suficienţă şi delir.
În contextul dezbaterilor actuale privind aşa-zisa „lege anti-legionară”, mă simt aproape obligat să adaug arhivei existente cîteva mărturii personale, care ar putea fi utile, în viitor, pentru o solidă documentare a temei. Nu am pretenţia să livrez „documente” decisive.
Ştiu foarte bine că nu poţi transforma „rezonabilul“ în virtute supremă. Inventarul experienţelor noastre de viaţă nu poate fi „curăţat“ de numeroasele lui episoade nerezonabile, fără riscul de a deveni o plicticoasă peltea de cuminţenie stearpă.
Sursa confuziilor se află în însuşi textul legii. E un text dezechilibrat, neatent la nuanţe, ambalat într-un limbaj neinspirat, astfel încît tonul şi stilul documentului nu evocă sunetul justiţiei, ci pe acela al unei ”înfierări” tovărăşeşti.
Am văzut o sumedenie de politicieni, profesori de liceu, mătuşi patriotice şi literatori de provincie (chiar dacă trăiesc în Bucureşti…) perorînd emoţionat, ori de cîte ori e vorba de ţărişoară, despre „eroii neamului“, de la Decebal la Avram Iancu şi Bălcescu, despre mari isprăvi istorice, despre imemoriale virtuţi strămoşeşti.
Mărturisesc că nu pricep cum de am ajuns să mobilizăm atîta antipatie. Evident că sîntem, ca tot omul, plini de defecte, amendabili în unele din ideile sau opţiunile noastre. Dar nu aici e buba. E ceva în simpla noastră prezenţă care scoate din minţi o anumită categorie de oameni.
Redacții întregi s-au specializat în bălăcăreală, revistele nu-și moderează blogurile, încurajînd, astfel, transformarea vulgarității, a ignoranței, a resentimentului primar în ”model” de comunicare.
„Votantul obişnuit” are criterii de evaluare care nu prea au de-a face cu democraţia, cu „principiile”, cu ideile sublime şi valorile diafane. Pe scurt, că votul lui e, în genere, incompetent, umoral, părtinitor, manipulabil.
Pentru mine, comunismul nu e o simplă obsesie retro: mi-am petrecut jumătate din viaţă sub gheara lui, am fost, pînă la excluderea din 1982, membru al partidului comunist şi încă sînt înconjurat de politicieni, gazetari, intelectuali de toate culorile care au slujit, volens-nolens, totalitarismul de extremă stîngă.
Sunt foarte tulburat de această concesie papală. Trecerea secerei şi a ciocanului, de pe steagul URSS şi al partidului comunist chinez, pe panoplia de daruri pioase ale Vaticanului mi se pare o emblemă a haosului spiritual spre care avansăm euforic. Nu mai e vorba, în acest caz, de „iubirea aproapelui”, sau a „vrăjmaşului”.
La o anumită vîrstă, a dori să schimbi lumea e, în mod natural, un proiect de viaţă. Eşti tînăr, gata de gesturi şi fapte mari, plin de energie şi de încredere în puterile şi în soarta ta. Vrei să schimbi lumea, pentru că simţi nevoia să dai un sens existenţei tale, să te distingi ca purtător de faclă, ca misionar al noului, al „mai bine“-lui.
Aflăm din presă că, în curînd, va începe la Bucureşti construcţia celei mai mari moschei din Europa creştină. Proiecte la fel de grandioase s-au propus, pare-se, la Oslo, la Praga şi la Bratislava. Fără succes.
Cînd, obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică şi se întîmplă să fie vreme senină, dau, inevitabil, peste cîte un maidanez care zace pe-o parte, în drumul tuturor, profitînd de căldura mediocră a soarelui. Ceea ce văd e o lecţie de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vîrtejului înconjurător.
Dacă ne luăm după gazete şi televiziuni, priorităţile României la această oră sunt: genunchiul lui Victor Ponta, modificările „exorbitante“ cerute de preşedintele ţării pentru locuinţa sa oficială, miracolele de la Prislop, noul iubit al Elenei Udrea, dilemele colaborării dintre PSD şi UNPR, Băsescu hoţ de telefoane mobile, iubirea poporului (cu pupături pe obrăjorii Danei Grecu) pentru Antena 3, „ziua steagului“ (pro şi contra) etc.
E interesant cum încearcă unii intelectuali să se „integreze“, să recupereze, totuşi, distanţa dintre ei şi Biserică, devenită o gravă criză de comunicare. E vorba, deci, nu de apostazia „recentă“, de cei care taie, cu un ireductibil complex de superioritate, punţile.
În final însă, domnul Ponta nu s-a ales cu mare lucru. În partid, figuri notorii au ajuns să-l deteste. Ca prim-ministru („al celui mai cinstit guvern de după 1989”) s-a trezit înconjurat de penali (atît prin ministere, cît şi în parlament), iar la alegerile prezidenţiale a făcut un scor foarte trist.
Pînă una-alta, m-am instalat la hotel, cu inima cît un purice. Dacă nu vor accepta, cum a făcut-o, generos, taximetristul, semnătura mea în locul plăţii cu banii jos? Deocamdată, aveam însă şi altă grijă. Trebuia să „administrez“ toaleta de seară a fetiţei.
Eşti obosit după o zi grea. Te aşezi cu un ceai la televizor, iei telecomanda şi zapezi în căutarea unor ştiri de ultimă oră, a unui film bun, sau a unui divertisment uşor. Spectacolul de care dai mai peste tot e cam acelaşi: dezbateri.
Stupoarea pe care o provoca înfăţişarea mea m-a însoţit şi printre turiştii asiatici de la Borobudur. O tînără coreeancă m-a rugat să mă las fotografiat alături de fetiţa ei, aşa cum se fotografiază vilegiaturiştii cu urşi împăiaţi, cămile sau crocodili. Am acceptat, fireşte.
Academician venerabil, prozator mondial familie Dostoievski-Thomas Mann, rănit amor propriu şi patriot, făcut „haimanale” şi „şobolani” colegi detractori de neam, autori de cărţi şi filme de p…ă, p…ă şi c…r. Scena avut loc la ICR, o instituţie pentru propagarea culturii române în lume.
Carevasăzică, dl ambasador avea de gînd să mă consemneze la faţa locului vreme de şase zile, pînă la următorul zbor spre Bucureşti. Am încercat, perplex, o mică infuzie de raţionalitate: „Domnule ambasador, am făcut un drum de 16.000 de kilometri ca să ajung aici."
Aud că dl Nicolae Breban a cerut, într-o şedinţă de secţie a Academiei Române, ca domnii Patapievici şi Liiceanu să fie împuşcaţi pentru lipsă de patriotism. Îl rog pe dl. academician să mă adauge şi pe mine micului grup ce urmează a fi dus în faţa plutonului de execuţie.
În 1978, tînăr cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei RSR, sînt chemat la Ministerul Învăţămîntului de Mircea Maliţa. Mă anunţă că, în Indonezia, urmează să aibă loc o conferinţă internaţională de futurologie şi că am fost recomandat ca potenţial participant din partea României.
Am putea oare – m-am întrebat – să dezvoltăm, pe baza citatelor antologate, o analitică a prostiei omeneşti? Nu prea. Prostia apare ca o categorie schematică, dacă o comparăm cu „imaginaţia” nesfîrşită a oralităţii derapante, amuţitoare, imprevizibile a unora dintre liderii şi vedetele ”divertismentului” autohton.
E plină lumea de personaje pestriţe, care nu ezită să proclame cu morgă: „Sînt un domn!“ sau „Sînt o doamnă!“. Dar, date fiind amintirile mele, îmi este tot mai greu să identific cazuri de „domnie“ autentică. Mă uit la politicieni: sînt, preponderent, necultivaţi, proşti vorbitori, de o vulgară suficienţă.
De curînd, ministrul de externe german, domnul Frank-Walter Steinmeier, şi-a cerut scuze, în prezenţa omologului său rus, pentru suferinţele provocate de trupele naziste soldaţilor şi civililor de la Stalingrad în timpul luptelor din 1942-1943. Au trecut de atunci peste 70 de ani, dar memoria suferinţei e încă vie, iar victimile merită – fie şi această tîrzie – recompensă morală.
S-au împlinit 15 ani de la trecerea din această viaţă a Părintelui Andrei Scrima. L-am evocat, la librăria Humanitas de lîngă Cişmigiu, împreună cu Anca Manolescu şi Horia-Roman Patapievici. Apoi, joia trecută, la Facultatea de Teologie, invitat, cu generozitate, de Părintele Profesor Gheorghe Holbea.
Cine umblă cu maşina proprie pe străzile capitalei va înţelege de îndată la ce mă refer. A fi la volan în Bucureşti (şi, bănuiesc, oriunde în România) e a trăi o experienţă-limită: un amestec de perplexitate, furie, nevroză, panică, disperare, resemnare, suferinţă cronică şi destin.
