Priorități

O ţară – orice ţară – e în primejdie cînd dregătorii ei nu mai disting între esenţial şi neesenţial, între semnificativ şi nesemnificativ, între prioritar şi secundar. 

Dacă ne luăm după gazete şi televiziuni, priorităţile României la această oră sunt: genunchiul lui Victor Ponta, modificările „exorbitante“ cerute de preşedintele ţării pentru locuinţa sa oficială, miracolele de la Prislop, noul iubit al Elenei Udrea, dilemele colaborării dintre PSD şi UNPR, Băsescu hoţ de telefoane mobile, iubirea poporului (cu pupături pe obrăjorii Danei Grecu) pentru Antena 3, „ziua steagului“ (pro şi contra) etc.  În plan secund, se vorbeşte şi despre alocaţiile pentru copii, taxe, amestecul Europei şi al Statelor Unite în „treburili interne”, „grexit”, legalizarea căsătoriilor gay în SUA, asasinatele ISIS, TVA, preţuri, pensii parlamentare, Catedrala Neamului.

Mi se va spune că, în democraţie, e normal ca politica să fie o preocupare unanimă, după cum e normal ca toate partidele să aibă o unică prioritate: achiziţionarea puterii. Mi se va spune, de asemenea, că presa fiind liberă, e dreptul ei să-şi asigure rating-ul cu subiecte de orice gen, cîtă vreme ele răspund curiozităţii publice. Uneori însă mă frapează marginalizarea, sau dispariţia totală din perimetrul atenţiei generale, a unor realităţi care, cel puţin din punctul meu de vedere, ar trebui să preocupe în mult mai mare măsură opinia publică şi instituţiile. Voi semnala cîteva, conştient, desigur, că, pentru mulţi dintre cititorii înamoraţi de „actualitate”, ele vor fi clasate la categoria „baba se piaptănă”…

Tocmai m-am întors dintr-o călătorie în judeţul Hunedoara. Episcopul locului, Preasfinţitul Părinte Gurie, nu numai un om de ispravă, dar şi un om de inimă, m-a ajutat să vizitez, (sau să revizitez), cîteva locuri din preajma Devei care, în mod normal, ar merita un interes de prim plan din partea oamenilor şi a oficialităţii. Am avut, astfel, ocazia să iau notă şi să reflectez asupra mai multor probleme legate de ambianţa noastră bisericească. La capătul drumului, propun cititorilor binevoitori următoarele teme de analiză:

1. Există, în toată ţara, monumente de mare preţ, capabile să ne potenţeze, în mod spectaculos, „imaginea”, de care altfel, facem atîta caz. România nu înseamnă doar Voroneţ, Hurezi, Curtea de Argeş sau Coloana Infinitului. Iată, spre exemplu, pe drumul dintre Deva şi Brad, biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din comuna Ribiţa. Construită la începutul secolului XV şi împodobită cu o pictură unică în ţară prin har şi rafinament, ea şi-ar găsi locul oriunde în Europa printre cele mai preţioase „documente” de epocă. Aflată pe lista Patrimoniului UNESCO, ea nu este şi pe lista priorităţilor patrimoniale naţionale. Starea zidăriei este primejdios de precară, starea frescei este, şi ea, îngrijorătoare.

Dacă lucrurile ar fi, la noi, bine aşezate, Patriarhia, Preşedinţia, Ministerul Culturii, şi toate instituţiile cu obligaţii şi mijloace în domeniul conservării valorilor naţionale ar trebui să intre în alertă. Iar Ribiţa nu e decît un singur caz din sute de alte cazuri asemănătoare. A vorbi despre patriotism, identitate culturală, „mîndrie“ autohtonă şi a lăsa de izbelişte asemenea monumente e o specie gravă de ipocrizie şi iresponsabilitate.

 2. Pe de altă parte, călătorind prin ţară de la un locaş de cult la altul, nu dai numai peste reuşite coerente şi peste splendori iradiante. Nu te poţi aştepta să parcurgi, fără intermitenţe, un paradis compact. Alături de minuni euforizante, dai şi peste netrebnicii, gafe de gust, lacune culturale şi profesionale, vulgaritate şi „fineţuri” mitocăneşti (pe scurt, kitsch-uri de toate soiurile şi calibrele): biserici noi cu „experimente” arhitecturale îndoielnice, dacă nu direct aiuritoare, restaurări şi repictări asasine, alăturări de obiecte şi acareturi incongruente, excese pompoase laolaltă cu neglijenţe penibile, deraieri iconografice, „originalităţi” ieftine, mofturi…

Confruntat cu astfel de „experienţe”, sunt de părere că Patriarhia Română ar trebui să-şi facă o prioritate din instituirea unui departament înăuntrul administraţiei sale, care să se ocupe de aspectul vizual al mediului nostru bisericesc. Nu mă gîndesc la un tiranic birou de „cenzură”, ci la o operaţiune de asanare cuviincioasă a spaţiului religios, la adoptarea unui set de criterii, de natură să devină un reper pentru toţi cei care amenajează ambianţa cotidiană a vieţii duhovniceşti, care au în grijă înfăţişarea clădirilor, a chiliilor, a muzeelor, a cimitirelor, grădinilor şi atelierelor mînăstireşti.

Fireşte, nu cu diversitatea avem a ne lupta, ci cu extravaganţa incultă, cu dezordinea, cu lipsa (sau ignorarea) unor sfătuitori pricepuţi. Ar fi urgentă, prin urmare, constituirea unui grup de experţi calificaţi, drept-credincioşi şi înzestraţi cu autoritatea necesară, pentru a ne ajuta să nu ne prezentăm lumii învestmîntaţi ca la bîlci sau ca la baluri de cartier. Atrag atenţia că nu e vorba aici de „modernizare”, de rentabile „acomodări” turistice, sau comerciale. E vorba de măsură, discernămînt, eleganţă, simplitate, nobleţe.

3. Din conversaţiile avute cu oameni ai locului, cu ierarhi şi preoţi din felurite parohii, am înţeles că problemele Bisericii sunt mult mai complicate şi mai nuanţate decît credem cu toţii şi decît ne spun gazetele. Noi ştim cîte ceva despre pelerinaje „lucrative”, profeţii înfricoşate, miracole (care ţin mai mult de magie decît de religie).

Dacă chiar ne pasă de cele „bisericeşti”, să nu rămînem la „breaking news” picante. Să facem anchete adevărate, să contemplăm nu doar derapajele somptuare ale „înălţimilor” ecleziastice, ci şi penumbrele de fundal ale prestigiului lor public.  Mai ştim cîte ceva şi despre capi ai Bisericii dotaţi cu Mercedes şi Audi, despre imensa cheltuială impusă şi guvernului şi enoriaşilor pentru construcţia vanitoasă a „catedralei neamului”.

Dar e bine să ştim că există şi nenumăraţi preoţi (mai ales la ţară), care păstoresc comunităţi sărace, care n-au cu ce să întreţină clădirea bisericii, salariile cîntăreţilor, îngrijirea mormintelor şi propria subzistenţă. Biserica nu e numai „nomenclatura“ ecleziastică.  E, mai ales, masa slujitorilor ei anonimi, modeşti, abandonaţi financiar şi administrativ. Dacă chiar ne pasă de cele „bisericeşti”, să nu rămînem la „breaking news” picante. Să facem anchete adevărate, să contemplăm nu doar derapajele somptuare ale „înălţimilor” ecleziastice, ci şi penumbrele de fundal ale prestigiului lor public.

Iar responsabilitatea pentru o astfel de reconsiderare revine, cred, în primul rînd, Bisericii. Nu „Catedrala Neamului” e cheia eventualei noastre mîntuiri, ci bunăstarea sufletească a credincioşilor şi decenţa funcţională a preoţimii. A încurca, la acest nivel, priorităţile e a crede că „Împărăţia lui Dumnezeu” este totuna cu împărăţia lumii pămînteşti.

Articol apărut pe