Cum stăm cu inteligenţa

Două lucruri ştim sigur despre români: că sunt născuţi poeţi şi că sunt inteligenţi! În general, îmi sună prost suficienţa patriotică, în numele căreia ne auto-proclamăm ca „elită” a lumii. Îmi sună la fel de prost şi filosofia defetistă de tipul „ca la noi la nimenea”. Oricum, nu cred că este prudent să practicăm cuantificarea unor calităţi care, prin definiţie, nu sunt cuantificabile. E la fel de greu – şi de riscant – să deosebeşti riguros între diferite grade de inteligenţă, ca şi între diferie grade de fumuseţe. Tipologia inteligenţei (şi a frumuseţii) implică o diversitate nemăsurabilă: sunt multe feluri de a fi (respectiv de nu fi) inteligent şi sunt multe feluri de frumuseţe. A introduce, în încercarea de a evalua asemenea „virtuţi”, reguli fixe, e  totuna cu a crea un standard abstract, care se devalorizează prin repetiţie.

Şi totuşi, o sumedenie de „experţi” ai planetei au propus „clasificări” pe criterii etnice, care mie mi se par ceva între scandalos şi ridicol. Am regăsit o însemnare mai veche pe această temă şi o ofer spre reflecţie cititorului: Un studiu britanic asupra inteligenţei europene a produs în Germania, acum cîţiva ani, mici (prudente) accese de mîndrie naţională. Plasat în vîrful ierarhiei, cu un IQ egalat doar de olandezi, poporul german e, comparativ, poporul european cel mai inteligent (cota 107). Foarte aproape, la cota 106, se află polonezii. La extrema cealaltă a ”vioiciunii” mentale (cota 89) adastă, melancolic, sîrbii. Poziţia penultimă e ocupată de turci (cota 90), iar noi, ei bine noi, noi românii, stam pe poziţia ante-penultimă (cota 94), la egalitate cu bulgarii şi, slavă Domnului, cu francezii. Scara inteligenţei continentale oferă, de altfel, şi alte surprize. Suedezii sînt mult mai răsăriţi decît danezii, finlandezii sînt mai bine siuaţi decît irlandezii, ungurii şi cehii sînt sub nivelul austriecilor şi elveţienilor. Englezii sînt mai puţin inteligenţi decît italienii, dar mult peste spanioli şi ruşi. Pe scurt, clasificarea domnului Richard Lynn de la Universitatea din Ulster e, pe mai toate palierele ei, iritantă. De fapt, cu excepţia nemţilor, toţi ceilalţi europeni pot avea motive de nemulţumire.

Oricum, e limpede că dacă Europa se va întregi incluzînd, alături de români şi bulgari, pe turci şi pe sîrbi, ceea ce va rezulta va fi o Europă mai toantă. Siegfried Lehrl de la Universitatea din Erlangen încearcă, modest, să relativizeze lucrurile. Cota nemţilor ar fi căzut, în ultimul timp, de la 107 la 102. Explicaţia? Abuzul telefoniei mobile, şi, în general, al formelor rapide de comunicare (SMS, E-mail), modificarea deprinderilor alimentare (de pildă dispariţia galopantă a micului dejun, de natură să încetinească demarajul matinal al creierului), dereglarea echilibrului lichidelor în organism (după ce pierzi, la sauna, un litru de transpiraţie eşti mai prost...). Nu am acces la detaliul acestor cercetări şi nu ştiu, prin urmare, cum se fac măsurătorile, cum se recoltează informaţia şi, mai ales, cu ce definiţie a inteligenţei se lucrează (ca să se poată spune, de pildă, că orăşenii sînt mai inteligenţi decît ţăranii). În ce mă priveşte, ştiu, pertinamente, că înclin să ratez orice test de dexteritate mentală. Dinaintea unei grile de laborator, cu întrebări standard şi fine nuanţe psihologice, toate resursele mele de prostie, de inadecvare şi blocaj se mobilizează instantaneu şi produc o adevărată catastrofă statistică. Dincolo de toate astea, mă contrariază faptul însuşi că asemenea cercetări au loc. Care e rostul lor? Ce vrem, de fapt, să aflăm? Simplă curiozitate ştiinţifică? Dar ce ne poate spune, despre realitate, o astfel de ştiinţă? Pregătim cumva o tehnologie care să amelioreze IQ-ul universal? Vor exista tratamente speciale, „la băi”, în urma cărora ne vom întoarce acasă mai sprinţari? Bulă reamenajat ca Einstein, pe bază de dietă şi pilule? De mirare e şi împrejurarea că, într-o epocă atît de sensibilă la discriminare şi atît de militant multiculturală, nimeni nu se scandalizează de concluziile subiacente ale acestei (bănuiesc foarte costisitoare) cercetări.

Europa se împarte brusc în categorii ofensatoare: există popoare nătîngi şi popoare genialoide, există naţiuni „macre”, de calitate superioară, şi naţiuni de calitatea a doua şi a treia – mai potrivite pentru tocătură. Nu sună niţeluş a Mengele? Poate un om inteligent sa gîndească în asemenea termeni? Poate. E o dovadă că şi naţiunile hiperdotate îşi au proştii lor. Şi dacă e aşa, avem şi noi o şansă: poate că, din cînd în cînd, nasc şi la Moldova (adică la cota 94) oameni. Că nu ei guvernează întotdeauna, că nu ei ne reprezintă acolo unde se fac „măsurători” deştepte, că nu de ei ţin cont „instinctele” naţionale, asta e altă poveste. Aproape de nepovestit.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.