Spiritul civic în acțiune...
De curînd, într-un comentariu la Legea 217, spuneam că atmosfera pe care textul legii a creat-o (printr-o sumedenie de stîngăcii de concepţie şi de limbaj) a dus la blocarea unei dezbateri altfel esenţiale pentru lămurirea cîtorva episoade istorice impure şi pentru curăţarea spaţiului public autohton.
Lumea s-a împărţit, deîndată, în două: pe de o parte susţinătorii legii, mulţumiţi că xenofobia, crima rasistă, manifestările şi simbolurile fasciste, genocidul, extremismul intolerant sunt, în sfîrşit, condamnate juridic, iar pe de alta, cei care contestă legea ca fiind părtinitoare (nu pomeneşte nimic despre excesele – simetrice – ale comunismului) şi echivocă juridic şi intelectual (Care sunt limitele interdicţiei? Ce înseamnă „delict de opinie”? etc.).
A doua categorie se subîmparte în cîteva „facţiuni” eterogene: neo- sau cripto-legionari ofensaţi, neo-comunişti cărora le lipseşte cultul personalităţii (revoltaţi că un consilier prezidenţial l-a pomenit pe Ceauşescu printre cei vizaţi de spiritul legii), dar şi inşi de bună credinţă, pentru care condamnarea fascismului e legitimă şi binevenită, dar inexistenţa unei severităţi echivalente privind ororile extremei stîngi este nedreaptă. Pentru susţinătorii legii, diferenţele dintre facţiunile contestatarilor sînt neesenţiale. Toţi sunt trataţi la grămadă, ca adversari ai democraţiei, ca antisemiţi deghizaţi, ca „negaţionişti” ai Holocaustului, ca artizani şmecheri ai unei confuzii care să stimuleze sau să oblojească atitudinile legionaroide. Pe scurt: zici „da”, fără rezerve legii, eşti băiat bun. Zici „nu” sau formulezi obiecţii, eşti agentul duşmănos al Răului.
În peisajul dîmboviţean, asemenea dihotomii isterice sunt monedă curentă. Spiritul „dilematic” e privit, mai întotdeauna, ca bălmăjeală morală, ca echidistanţă vinovată (şi, probabil, interesată), ca lipsă pernicioasă a „civismului”. N-ai voie să spui că îţi plac plăcintele, cu condiţia să fie bine gătite, să nu fie rîncede, să nu devină obligatorii de trei ori pe zi şi să nu fie congelate. Trebuie să fii ferm! Să nu umbli cu fofîrlica! Ori îţi plac plăcintele, ori nu-ţi plac! Restul sunt fiţe intelectualiste, „strîmbe” ale plăcintarilor de la firma concurentă, inaptitudine culinară!
Şi încă ceva: în frumoasa şi mult încercata noastră patrie, spiritul civic doarme ce doarme, dar şi cînd se trezeşte, face minuni: gesticulează, condamnă, rupe. Mai ales dacă riscurile sunt neglijabile. Tocmai am asistat la o asemenea drastică şi curajoasă răbufnire: cinci dintre membrii consiliului ştiinţific ai IICMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) au anunţat, indignaţi, că se retrag din funcţie, pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de o afirmaţie a dlui Radu Preda, preşedintele executiv al instituţiei. Ce a zis dl Radu Preda? Că legea 217 o fi „antilegionară”, dar e, totodată, „procomunistă”. Sigur că afirmaţia e cam tare. Dar, de fapt, ceea ce sugerează dl. Preda e că legea e „procomunistă” prin omisiune. De vreme ce cruzimile numeroase ale comunismului, amplu răspîndite în timp şi spaţiu, nu fac obiectul unei legi care se ocupă de crima politică, de extremism, de teroare, de genocid, se poate spune că legea cu pricina favorizează, tacit, demonul roşu, acordînd atenţie punitivă doar celui brun-verzui. Bun, ei şi? N-are voie omul să aibă o părere? Sau trebuie să ceară avizul unanim al consiliului său ştiinţific pentru orice declaraţie publică? Dl. Preda e, totuşi, preşedintele unui Institut pentru Investigarea Crimelor Comunismului. E, ca să zic aşa, în fişa postului, să fie sensibil la eventuale derapaje care afectează domeniul său de activitate. N-am auzit şi n-am citit nicio declaraţie a domnului Preda care să inocenteze legionarismul. Dimpotrivă. Dar e dreptul lui, ca şi al altora, nu puţini, să fie deranjat de exerciţiul permanent al dublei măsuri. Dacă te tulbură „negaţionismul”, sau relativizarea sau tergiversarea privind „cartea neagră” a comunismului, nu înseamnă că practici „negaţionismul” ororilor fasciste, că eşti adeptul rasismului, al asasinatului, al propagandei stupide şi sîngeroase practicate de extrema dreaptă.
Unul dintre „autosuspendaţi”, altfel om citit şi eficace, invocă drept eroare perfidă a preşedintelui IICMER „amalgamul”. Adică subminarea legii „anti-legionare” prin evocarea – confuzionistă! – a totalitarismului comunist. Domnul cu pricina ştie, totuşi, foarte bine, că cele două sunt, istoric vorbind, destul de ”amalgamate”. Gestapoul şi politicienii nazişti au declarat, fără echivoc, că au învăţat multe de la serviciile de reprimare staliniste. „Socialism”, abuziv interpretat, e de ambele părţi. A mai existat şi un pact (Ribbentrop-Molotov) implicînd un caracteristic consens. Pe de altă parte, comunismul s-a declarat, întotdeauna, „antifascist”, tot aşa cum nazismul s-a declarat ”anti-bolşevic”. Toată lumea e de acord că fascismul şi comunismul sunt cele două mari nenorociri ale veacului 20. Cum să le ”dez-amalgamezi”, ca şi cînd vin de pe planete diferite? Uite, de exemplu, cum le-a ”amalgamat” minunatul Tony Judt, într-o conferinţă ţinută, întîmplător, la Bucureşti: „Cel mai mare rău? Fascismul! Cel mai mare pericol? Comunismul!”. Subminăm, oare, nimbul martiric al celor ucişi în lagărele de concentrare hitleriste, dacă îi pomenim şi pe morţii Gulagului? Ce duh sofistic şi nemilos poate induce asemenea „discriminări”?
Din fericire, o fericire echivocă totuşi, lucrurile grave sucombă adesea, pe meleagurile noastre, în haz caragialesc… „Auto-suspendaţii” nu se auto-suspendă definitiv! Au inventat auto-suspendarea ca şantaj: plecăm niţel, dar nu de tot. Dacă guvernul îl revocă pe răufăcător şi pune în locul lui un tovarăş ”principial”, ne întoarcem! Aferim! Să nu ridicăm prea sus ştacheta exigenţei! Să nu fim dogmatici! Să fim civici, dar pînă la un punct! Să dăm o şansă şi unui viitor mai luminos!
Articol apărut pe
