Victor Ponta sau despre soarta cea crudă

Putem spune că ai o „soartă crudă” cînd nu poţi capitaliza niciuna dintre reuşitele tale, atîtea cîte sunt. Scos la iveală de Adrian Năstase ca un „mic Titulescu”, Victor Ponta promitea să fie la începutul unei cariere politice spectaculos ascendente. Nu ştiu exact la ce s-a gîndit mentorul său cînd l-a comparat cu marele diplomat român şi internaţional. Să fi fost vorba de o oarecare asemănare fizică? O referinţă la pilozitatea juvenil precară a feţei? Sau la facultăţi oratorice şi politice pe care noi, ceilalţi, care nu l-am cunoscut îndeaproape şi nu l-am avut doctorand, n-aveam cum să le bănuim? Fapt e că, într-un partid plin de veterani autoritari şi de ambiţioşi vajnici, a reuşit să devină preşedinte, apoi prim-ministru, apoi candidat la funcţia de preşedinte. A mers pînă acolo, încît, în vara lui 2013, a riscat o „coabitare”  funcţională cu principalul său adversar, Traian Băsescu, simţind că partenerii noştri europeni preferă stabilitatea instituţională, gherilei de operetă sau de maidan.

În final însă, domnul Ponta nu s-a ales cu mare lucru. În partid, figuri notorii au ajuns să-l deteste. Ca prim-ministru („al celui mai cinstit guvern de după 1989”) s-a trezit înconjurat de penali (atît prin ministere, cît şi în parlament), iar la alegerile prezidenţiale a făcut un scor foarte trist. Colac peste pupăză, a fost prins cu mîţa-n sac şi în mediul academic (plagiat dovedit, acoperit cu „onestitate” de prea devotata mătuşică de partid Ecaterina Andronescu), şi-a văzut cumnatul luat pe sus pentru corupţie şi a ajuns el însuşi suspect (şi cercetat) pentru nereguli cu aspect penal. E înconjurat, în politica de vîrf, de fini, socri, amici, foşti colegi de facultate sau de gaşcă, promovaţi „abil“ în posturi cheie. Şi ca şi cum toate laolaltă n-ar fi fost deajuns, s-a văzut lovit şi de ghinionul ghinioanelor: a făcut buba la genunchi, jucînd baschet. Ce soartă poate fi mai crudă? Să ne înţelegem: nu mă bucur de suferinţa nimănui şi îi doresc domnului Ponta o grabnică şi durabilă însănătoşire. Nu există durere „meritată”.

Mă gîndesc însă şi la o altă boală, mai puţin violentă, dar mai greu de vindecat, tocmai pentru că nu e resimţită de cel în cauză drept boală. Ba uneori, ea se manifestă drept „bravură”, „talent politic”, „simţ al replicii”, „haz” conjunctural. Dl. Ponta afişază frecvent postura unui neînfricat, expert în băşcălie „bine plasată”, în eschiva şmecheră, într-un previzibil dozaj de „capete-n gură”, ocheade ironice şi obrăznicii de cartier. Or, de asemenea simptome nu se ocupă, terapeutic, nimeni! Lui însuşi nu-i trece prin cap să ia o pauză pentru „linişte şi odihnă”, cum a făcut-o pentru preţiosul său genunchi. Din contra: ameninţă pe „rău-voitori” ca se va întoarce pe cai mari din Turcia şi „pre mulţi va popi” în zborul său către un viitor luminos. Aspectul cel mai amuzant, de fapt tragicomic, al maladiei structurale de care suferă dl. Ponta este ceea ce s-ar putea numi „sindromul Băsescu“. Psihanaliştii vor şti să explice deîndată mecanismul acestui clasic „transfer”: „victima” sfîrşeşte prin a se identifica, fără să-şi dea seama, cu „adversarul”. Îi preia stilul, retorsiunea promptă, sentimentul invincibilităţii şi al propriei, indemolabile, îndreptăţiri. Soarta nu e numai crudă. E şi ironică. Dl.Ponta a evidenţiat, cîndva (alături de „antibăsiştii” obsesiv-compulsivi care îi sunt mereu prin preajmă), inconsecvenţa „modelului” său: Traian Băsescu a zis odată că, dacă se întîmplă cutare şi cutare, demisionează în cinci minute. N-a demisionat. Dar iată-l pe prim-ministrul nostru zicînd, după alegeri, că e gata să demisioneze dacă preşedintele nou votat i-o cere. Or, de curînd, preşedintele i-a cerut-o de două ori. Nu şi-a ţinut cuvîntul. A mai declarat, în martie 2015, că dacă DNA va începe urmărirea lui penală, „bineînţeles” va demisiona. N-a făcut-o. Cînd fratele lui Traian Băsescu a fost arestat, dl. Ponta, preocupat de imaginea patriei, a cerut ca preşedintele să demisioneze. Mai ieri, a fost arestat cumnatul premierului. Demisia proprie nu i s-a mai părut „de rigoare”. Victor Ponta a luat în rîs opinia „abuzivă” a opoziţiei, cum că, în vara lui 2012, ar fi avut loc o încercare de lovitură de stat. Ce spune acum acelaşi personaj? Că opoziţia (în complicitate cu justiţia) încearcă o lovitură de stat. S-a făcut tapaj, acum ceva timp, despre faptul că Traian Băsescu a ascuns poporului o vizită la spital, probabil ca să-şi camufleze inaptitudinea de a guverna.

A citit cineva, la momentul cuvenit, vreun comunicat oficial despre brusca vătămare a picioarelor prim-ministeriale, despre plecarea în Turcia, despre perspectivele funcţionării statului în noile condiţii? Nu. Totul s-a aflat pe bază de „surse”, sau de „indiscreţii”. Una peste alta, Traian Băsescu a devenit, în mod inconştient, reperul micului Titulescu. Indiferent despre ce este vorba, numele „fostului” (şi eventual al Elenei Udrea) se repetă, halucinatoriu, în mai toate declaraţiile prim-ministrului. Băsescu e, pentru el, un substitut de argumente, de limpezime, de sinceritate. Băsescu e, aproape, conţinutul lui de viaţă, „reperul“ său ideologic şi strategic, marota lui existenţială. Boala de care vorbim e – şi asta nu uşurează tratamentul – o boală de grup. Premierul ar trebui să fie ceva mai melancolic atunci cînd mari publicaţii occidentale comentează ultimile evenimete din ţara sa („Revolta corupţilor” din parlamentul român – titrează Der Spiegel. Der Standard vorbeşte despre „cancerul politicii româneşti” ş.a.m.d.). Parlametarii majorităţii îşi votează, în mod accelerat, legi pentru uzul propriu. Zilnic auzim de miniştri, deputaţi, senatori, primari, preşedinţi de Consilii Judeţene – anchetaţi sau arestaţi. Tupeul „aleşilor” nu e egalat decît de şubrezenia lor intelectuală şi de exprimarea lor incultă. Cutare politician PSD (întîmplător fin al dlui Ponta) declară chiabureşte că un „înalt demnitar” (ca de pildă el însuşi, absolvent al Academiei de Poliţie) nu poate fi egal în drepturi cu un „cetăţean normal”, fie el doctor, profesor, inginer. Să admitem că politicianul cu pricina nu e un „cetăţean normal”… Nu toţi cetăţenii normali au fost implicaţi, ca el, într-un dosar de fals în acte. Şi totuşi, normali sau nu, unii cetăţeni l-au pus, prin votul lor, în fruntea bucatelor. Şi nu neapărat pentru că au fost seduşi de frusta lui înfăţişare…

Un alt politician - hélas, tot pesedist (dar cu un trecut de „România Mare”) – întrebat despre diferenţa de retribuţie dintre el şi cei care au o pensie de 1200 de lei, a răspuns, cordial, „Să fie sănătoşi!” Omul s-a dovedit, de altfel, înţelegător cu cei năpăstuiţi. Ce alt motiv l-ar fi putut determina să-şi angajeze fiul şi nora la biroul lui de parlamentar din Iaşi? Încă o dată, îi doresc sănătate dlui prim-ministru. Dar îl previn că problema lui nu e genunchiul. E, în mult mai mare măsură, convingerea lui – între altele necreştinească pentru un ortodox militant ca el – că scopul şi sensul vieţii e să ajungi prim-ministru, apoi să rămîi „încremenit” în acest proiect şi să îţi supravieţuieşti înconjurîndu-te de oameni de mîna a doua şi a treia, de mărunţi hoţomani cu oarecari aptitudini „lucrative”, de rude, demagogi şi aliaţi interesaţi, posedaţi de un bezmetic duh al achiziţiei nesfîrşite, şi al plăcerii de a-i fraieri pe „cetăţenii normali”. Dle Ponta: pentru un genunchi dislocat poţi, oricînd, să chemi salvarea. Dar pentru boala Domniei Voastre, salvarea nu poate veni decît de la un exerciţiu personal de reflecţie în singurătate, însoţit de o igienică uitare de sine. Şi de o reevaluare a rostului D. Voastre pe lume, a limitelor proprii şi a valorilor adevărate pe care sunteţi dispus (şi pregătit) să le asumaţi. E, cred, singura dvs. şansă de a îmblînzi, cît de cît, „soarta cea crudă”…

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.