Eu cred că România e bolnavă. Şi că dacă vrem să o însănătoşim, trebuie să începem prin a pune un diagnostic corect. Pentru mine, patriotismul nu e o chestie de şpriţuri şi vorbe, o lăcrămoasă încîntare de sine, ci un bun dozaj de îngrijorare şi efort.
Simbolismul țesăturii implică o sumedenie de categorii colaterale, de natură să provoace nuanțe și asociații utile. Mai întîi categoria – ambiguă – a „legăturilor“: orice țesătură e un ansamblu de fire legate între ele, o compoziție, mai mult sau mai puțin armonioasă, ale cărei elemente se întrepătrund.
În contextul electoral actual, amuţit de multe şi varii surprize, mă refugiez – şi propun şi cititorilor s-o facă – în „eternul şi fascinantul” Caragiale. Cum tema patriotică se conturează ca fiind calul de bătaie al mai tuturor candidaţilor şi alegătorilor, mă gîndesc să livrez şi unora şi altora cîteva idei ajutătoare.
Zeitățile destinului sînt, de regulă, în toate religiile, feminine. E, poate, o primă indicație despre natura a ceea ce numim destin. Destinul este, s‑ar zice, componenta feminină a vieții, „farmecul“ ei.
Orice discurs despre destin implică un anumit sentiment al „necesității“: ceea ce se întîmplă trebuia să se întîmple sau, din alt unghi, ceea ce trebuie să se întîmple chiar se întîmplă. Nu știm, întotdeauna, de ce pățim ce pățim.
Credem, s-ar zice, că, în materie electorală, vinovată nu e formaţiunea care pierde alegerile, ci aceea care le cîştigă: cîştigătorii sînt cei care, prin malversaţiuni, bacşişuri, promisiuni goale, demagogie populistă etc. ies pe locul întîi, păcălind lumea.
Întrebarea pe care știința nu și-o pune (și, în fond, nu crede necesar și rezonabil să și-o pună) este „La ce bun?“, „Spre ce țintă?“ Nu „Din ce cauză?“, ci „În ce scop?“. Nu un „de ce“ cauzal, ci unul final. Acest tip de interogație e alocat religiilor și metafizicii: „De ce mai curînd există ceva decît nimic?“
Un prieten îmi semnalează un articol al lui Wolf Lepenies, apărut în Die Welt, în august 2013. Se intitulează: „Proiectul recolonizării. Albii trebuie să se întoarcă”.
Dacă totul e pre-scris, dacă ceea ce facem stă sub un „decret“ inflexibil, atunci nu mai e cazul să vorbim de alegere, de responsabilitate, de decizie rațională, de merite sau defecte, de reușite sau eșecuri.
Oricum, nu stă patria într-o lucrare de artă, fie şi celebră. Pe vremea USL-ului, s-a încercat varianta inversă. Un alt ministru al culturii găsea că, în loc să cheltuim cu bolnavii de SIDA, mai bine punem de-un mare festival Shakespeare. Sau de mai multe.
N-ar merita să regăsim tăcerea interogativității, a reflecției dezinteresate? Nu ne-ar prinde bine, tuturor, să luăm în serios și lucrurile cu adevărat serioase? Să recuperăm gustul pentru atemporal, pentru urgența marilor teme ale omenescului, pentru idei și trăiri necircumstanțiale?
Foarte des, ziarele vorbesc despre ameninţătoarele exerciţii militare ordonate de Kim-Jong-un, liderul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene. Nu e vorba numai de provocări verbale, sau de manevre de paradă.
Există o identitate danubiană? În ce privință „seamănă“ între ele națiunile care își duc traiul, de veacuri, de-a lungul celui mai mare fluviu european, după Volga?
Există, probabil, dintotdeauna, tipuri de discurs al căror succes e asigurat de „corectitudinea“ ţanţoşă a amplasamentului lor ideologic. „Se poartă“, „dă bine“, e „democratic“, e „progresist“, e „împotriva discriminării“, e pentru „drepturile omului“, e „trendy“ etc.
Am văzut, în ultimele decenii, mari cantități de produse artistice de acest tip. Toate sunt ingenioase, „hoațe“, patetice sau bășcălioase (după caz). Toate sînt „deștepte“. Făcute să te lase cu gura căscată, să-ți dovedească cît ești de lipsit de idei și de imaginație. Nu vor să te seducă, vor să te hărțuiască.
40% din „consumatorii“ de presă din Republica Federală declară, conform sondajelor, că presa nu e demnă de încredere. Şi alte instituţii ale statului sunt în cădere de credibilitate: partidele, Biserica, guvernul, parlamentul.
Nu recomand sabotarea produselor care își fac reclamă la Antena 3. Recomand sabotarea generală, la nivel planetar dacă se poate, a tuturor comercianților care vor să cîștige băgîndu‑mi pe gît produsele lor, indiferent dacă am chef sau nu, indiferent dacă mă interesează.
Cînd Lucian Boia a publicat o carte cu titlul „De ce este România altfel?” s-au găsit destui care să bombăne patriotic: ba că suntem altfel, dar aşa cum toate ţările sunt altfel, ba ca nu suntem chiar aşa de altfel, ba că suntem altfel, dar în sens pozitiv etc. Mie personal, lectura cărţii mi-a priit.
E una dintre nenumăratele întrebări pe care nu le poți evita cînd contempli diversitatea amuțitoare, aș spune suprarealistă, a lumii create. De ce au girafele gîtul așa de lung? De ce hipopotamul, erbivor și cu o înfățișare mai curînd benignă, e mult mai periculos decît rinocerul, care pare mult mai agresiv?
Degeaba dai unui puşcăriaş dreptul de a cerceta, dacă nu-i dai şi dreptul de a frecventa bibliotecile publice, laboratoarele, cercurile de specialitate. De scris, nu-l opreşte nimeni să scrie, dacă asta îl amuză.
Relele unora sînt amintite drastic, cu parapon și cu consecințe de ordin public, în vreme ce relele altora sînt ținute „sub obroc“ sau tratate cu inexplicabilă îngăduință.
Faptul că s-a născut o mică dezbatere pornind de la interviul acordat doamnei Cristina Hermeziu de academicianul Basarab Nicolescu mi se pare, în sine, un lucru bun. Mulţumesc şi gazetarului intervievator şi profesorului intervievat pentru implicare.
Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că și azi „realizatorii“ lor pendulează, ca ton, între miliție și procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se vorbește în articolul lui Constantin Noica: voluptatea.
Socotesc Holocaustul o crimă dezgustătoare, şi Legiunea autohtonă este, paradoxal, din punctul meu de vedere, cea mai necreştinească şi neromânească însăilare politică antebelică.
Cuvîntul turcesc pe care l-am pus în titlu înseamnă „sustenabilitate“. L‑am ales mai întîi pentru că e o dovadă convingătoare a globalizării. Odată ajuns la modă, orice cuvînt, din orice parte a lumii, devine universal valabil.
De curînd, a apărut, la Editura Monitorului Oficial, o carte temeinică şi fermecătoare intitulată Regalitatea şi Marea. Scrisă de Doina Păuleanu, directoare, de peste 20 de ani, a Muzeului de Artă din Constanţa, cartea e o istorie a Dobrogei şi mai ales a metropolei tomitane.
Dintre candidații viitoarei campanii electorale avînd ca țintă Primăria Capitalei, cel mai plauzibil, din punctul meu de vedere, este dl Nicușor Dan. Nu-l cunosc personal, dar știu ce a făcut și ce face și mi se pare că are marele atu de a nu semăna cu nici unul dintre antecesorii și dintre contracandidații săi.
Cred că toată lumea s-a plictisit de supa, mereu reîncălzită, a dezbaterilor postelectorale. În orice caz, eu unul m-am plictisit. Nu mă mai simt îndemnat decît la două-trei reflecţii şi suspine finale. Nesistematice, nepretenţioase şi, probabil, neesenţiale.
Mi-am exprimat, de atîtea ori, iritarea faţă de felurite emisiuni de televiziune, încît îmi prinde bine (sufleteşte) să pot semnala, măcar o dată pe an, o reuşită. Este cazul emisiunii lui Cătălin Ştefănescu despre Mihai Eminescu, difuzată vinerea trecută de televiziunea naţională.
vident, e perfect normal să ai un atașament durabil față de locul tău de baștină. Nu poți evacua emoțional amintirile copilăriei, ale vecinilor și rudelor, ale ulițelor sau străzilor pe care ai făcut primii pași. Problema e că lucrurile alunecă spre o fudulie ușor ridicolă, cînd înlocuiesc sentimentul firesc cu țîfna exclusivistă.
Mă gîndesc la puzderia de scriitori şi cercetători care s-au lansat, în ultimii ani, pe piaţa „literelor”. Ajunşi în puşcărie, ei au avut revelaţia adevăratei lor vocaţii: cartea! Am răsfoit o listă, devenită publică, a lucrărilor lor, şi nu mă pot abţine să nu spicuiesc, la întîmplare, informaţii culese din ea.
Expedierea mesajelor „colective“. E soluția birocratică a „dialogului“. N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“ și le trimiți unei lungi liste de prieteni, rude, colegi ș.a.m.d.
Pregătirea călătoriei a fost rapidă. Mi s-a spus că toate cheltuielile sînt acoperite de organizatorii indonezieni. Am căpătat, aşadar, paşaport, bilet de avion şi zece dolari ca bani de buzunar pentru drum.
Odată cu noul an, Mircea Vasilescu s-a decis să se retragă din funcția de redactor-șef al Dilemei vechi, mutînd accentul pe cariera sa universitară, fără însă a se despărți de gazetă. Îl înțeleg. În orice funcție te-ai afla, e igienic să nu „încremenești în proiect“.
Dorel Zaica are geniul de a întreba. Iar copiii care reacţionează la întrebările lui oferă probe de intuiţie, de candoare, de fantezie care nu mai sînt la îndemîna adulţilor.
Nu se putea, ingenioşi, deştepţi, mîndri cum sîntem, să nu găsim şi în materie de patriotism o formulă „originală”, nemaiîntîlnită, unică probabil, pe întreg mapamondul. Ne putem lăuda cu un „patriotism” paradoxal, imprevizibil, greu de sistematizat.
Vorbim mult despre sănătate cînd sîntem sub asaltul bolii sau sub acela al unei obsesii ea însăși patologică. Așa și cu dialogul. Repetarea mecanică sau strict decorativă a termenului dovedește iminența unei crize.
Cultul rating-ului a transformat, destul de rapid, gazetăria într-o dexteritate de tip „hocus-pocus“, „alba-neagra“, „uite-o, nu e!“. Cu alte cuvinte, un adevărat profesionist al domeniului trebuie să știe cum să te fraierească.
Pe mîna cui sîntem? Cu titlu de experiment, voi lua, ca mostră, domeniul de care mă simt mai apropiat: cultura. Ce constatăm? Să aruncăm o privire asupra Comisiei de cultură, arte şi mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor.
Lectura textelor mi-a consolidat unele complexe, legate de incapacitatea mea de a atribui vinului o sumedenie de gusturi, parfumuri și analogii, pe care le caut, fără speranță, în cerul gurii mele: „trandafir sălbatic“, „cuișoare“, „nuanțe de fîn“, „mușcate“, „arome de prăjit“, „coacăze“, „ardei verde“, „note minerale“ etc.
Uneori, îi înţeleg şi pe gazetari. Avem un nou guvern. E musai să scrie despre el. Ce să scrie? De bine? E plicticos, sună festiv, n-avem încă fapte, n-avem destule informaţii. Mult mai la îndemînă e să scrii de rău. În general e mai uşor să scrii de rău.
Elogiul acesta al omului, extras dintr-o piesă a lui Sofocle, e mai echivoc decît se crede îndeobște. Fiindcă termenul grecesc tradus prin „minune“, „minunat“ are o cuprindere mai largă și, ca să spunem așa, mai otrăvită: de la „neliniștitor“ și „straniu“ pînă la „teribil“, „înfricoșător“, „cumplit“.
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă de sub egida Academiei Române, în colaborare cu Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, a publicat, de curînd, o nouă ediţie a celebrei lucrări Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae de Dimitrie Cantemir.
Pornirea dintîi am avut-o acum cîțiva ani, cînd am văzut un interviu despre problema căsniciei, în care doamna Stela Popescu dădea cuplurilor „începătoare“ două sfaturi decisive, vădind o înțelepciune, o finețe a observației, o experiență de viață care lipsesc întru totul „experților“ solicitați de obicei.
M-am bucurat să văd că Schitul Românesc Prodromu de pe Muntele Athos a găsit de cuviinţă să adreseze poporului nostru un mesaj „de folos“, în atmosfera tensionată provocată de tragedia de la clubul Colectiv.
Bărbaţii au întotdeauna nevoie de ocheada provocatoare, de gestul stimulator al unei femei, ca să-şi mobilizeze resursele războinice, strîngînd din fălci şi jucîndu-şi bicepşii. Femeile, dimpotrivă, au instinctul de a urmări efectele cruzimii cu un soi de îngerească „obiectivitate“.
Poate Biserica să greşească? Dar, mai întîi, ce înseamnă „Biserica”? Eu, aşa frugal catehizat cum sînt, ştiu că e suma tuturor credincioşilor, iradierea sacrificială a Tatălui, prin Fiul, asupra întregii umanităţi.
Marea masă de oameni care, după catastrofă, în mai toate marile orașe ale țării, au impus, din stradă, cutremurul benefic al clasei politice merită recunoștința unanimă a unei populații care e învățată, de mult, să privească politicul ca pe o fatalitate.
