Ştacheta exigenţei
În ţara noastră, expresia „să nu ridicăm prea sus ştacheta exigenţei” e, de multă vreme, emblema unui solid şi igienic relativism.
Da, trebuie să ne păstrăm spiritul critic şi vigilenţa, da, trebuie să ţintim, în toate, cît mai sus, da, nu e bine să evacuăm „idealurile”, dar… şi aici vine rîndul unei seculare – dar ce spun „seculare”? Milenare! – înţelepciuni: nu e cazul să „absolutizăm”, să ne rupem de realitate, să cerem prea mult bietului cetăţean. Oameni sîntem! Supuşi greşelii! Aşadar: să nu ridicăm prea sus ştacheta exigenţei! Ei bine, uneori, reuşim să ne desprindem, totuşi, de relativismul nostru tradiţional. Un neaşteptat demon al severităţii, al judecăţii nemiloase, al unei infinite rigori morale, intelectuale, politice, administrative ne determină să nu facem nici un rabat de la „calitate”. Nu numai că nu coborîm ştacheta exigenţei: nu ne dăm mulţumiţi nici cu simpla ei menţinere la nivelul obişnuit. Nu! Ridicăm ştacheta! O înălţăm pînă în aerul rarefiat al unor aspiraţii supreme. Nu se ştie de unde apare, brusc, această gotică exaltare.
Interese electorale? Frustrări private sau de partid? Paradă gazetărească rentabilă? Fapt e că postura critică se poartă, adesea, cu asupra de măsură. Iată, de pildă, guvernul Cioloş. Dacă e să te iei după ce se spune în presă, sau prin şedinţele de partid, e, de departe, cel mai prost guvern pe care l-am avut vreodată. E vinovat că n-a făcut în cinci luni ce n-au făcut, în ani lungi, toate celelalte guverne. Un guvern „de strînsură”, „mediocru” (nu strălucitor şi eficace, competent şi nobil – cum erau cele dinainte). Nu mai vorbim că ni l-a băgat pe gît Bruxelles-ul, în ampla lui campanie de colonizare. (Apropo: dl Cioloş nu e, cumva, ungur?) O inepuizabilă băşcălie s-a născut şi în jurul conceptului de „tehnocrat”. Tehnocrat, ai? Vrei să zici birocrat, fără sprijin politic, o adunătură de „aşa-zişi”, o „încropeală”!
Unde sînt Relu Fenechiu, Gabriel Oprea, Eugen Nicolaescu, Maria Grapini, Cristian David, Liviu Pop, Daniel Chiţoiu, Dan Şova, Victor Ponta şi cîte şi mai cîte alte stele din echipele providenţiale care ne-au adus pe culmi pînă mai ieri? Ministrul actual al Culturii era instalat în post de numai două săptămîni, cînd un mare regizor de film contemporan (pe care, de altfel, îl preţuiesc mult) îi trimitea o „scrisoare deschisă”, acuzîndu-l că cinematografia n-a fost niciodată prioritatea lui. Păi, cînd era să fie deja o prioritate? Care „niciodată”? Acelaşi ministru trebuie – în viziunea unor înţelepţi liberali – demis, pe baza unei „informaţii” cvasi-anonime – potrivit căreia ar fi „aranjat” cu Papa de la Roma prăduirea patrimoniului naţional. Ei, liberalii, au sperat într-un ministru responsabil şi patriot, într-un adevărat om de cultură, măcar de talia miniştrilor propuşi de ei: Puiu Haşotti, Gigel Ştirbu, Mircea Diaconu. Dar „ghinion”! Ne-am trezit cu un neica nimeni, premiat, probabil pe pile, de Academia Franceză… Şi încercînd să ne ia faţa, salvînd de la distrugere o clădire de patrimoniu din centrul capitalei. Ministrul Justiţiei a avut curajul (evident suspect…) de a observa că sîntem singuri pe lume în decizia noastră de a scurta pedepsele unor infractori dovediţi, pe baza proaspăt descoperitei lor vocaţii academice şi creatoare. Urît!
Şi dacă prin puşcăriile noastre zace vreun Einstein? Vreun Dostoievski? Vreun Michelangelo? De ce să retezăm sîngeros, din faşă, destinul unor mari figuri ale ştiinţei şi culturii planetare? Altfel ar fi gîndit alţi miniştri, miniştri generoşi, ca Rodica Stănoiu sau Tudor Chiuariu. Deunăzi, aflu că sirienii bucureşteni au iniţiat o demonstraţie în faţa guvernului, pentru a cere ridicarea embargoului economic impus Siriei. Dar, dacă îmi aduc bine aminte, acest embargou a fost decis în 2011, în urma unui acord asumat de Uniunea Europeană. Nu contează! Abia acum a venit momentul protestului! Guvernul Cioloş doarme. Slugă UE! Am fost fraieriţi de „forţe ostile”, de securişti acoperiţi, de uneltele capitalismului american.
Să adăugăm că nici cu învăţămîntul nu o ducem mai bine. Dl Curaj nu i-a luat titlul de doctor lui Victor Ponta. Aici, măcar, polemica e mai comodă: te poţi juca, în culmea fanteziei, cu numele ministrului: „Mai mult curaj, dle Curaj”, „Curaj fără curaj” etc. De cîte ori mă mir, în vreo conversaţie, de această cvasi-unanimă nerăbdare şi dezamăgire faţă de un guvern interimar aflat în funcţie de 6 luni, simt (şi uneori aud) reacţia unor interlocutori „cu convingeri” care „ştiu ei mai bine care-i chestia”. Pe Vlad Alexandrescu îl apăr, pentru că e „omul meu” (ba chiar sînt direct vinovat că a ajuns ministru!). Oricum, versatil cum m-am dovedit dintotdeauna, am, pe semne, vreun interes: vreau vreo funcţie, vreo ambasadă, vreo sinecură. Sau pur şi simplu sînt băsist, sau elitist, sau obez. Aş face mai bine – cum mă sfătuia, acum ceva timp, un forumist radical – să mor!
Adevărul este că pe dl Cioloş l-am văzut o singură dată în viaţă. Mi-a făcut, e drept, o foarte bună impresie: un om cuviincios, echilibrat, fără ambiţii de parvenire, inteligent, nu lipsit de umor şi perfect conştient că trebuie să funcţioneze pe un fond de singurătate. Pe dna Prună n-o cunosc personal. Îl ştiu pe Vlad Alexandrescu, pentru că a fost bursier NEC şi pentru că mi se întîmplă încă să citesc… Îi mai ştiu pe dnii Curaj şi Borc. Fără să pot vorbi, totuşi, de o „relaţie” convivială de durată. Nu cred că avem la vîrf cel mai grozav guvern din istoria ţării. Nu cred că miniştrii actuali sînt toţi de acelaşi calibru, că n-au făcut şi nu fac greşeli, că nu trebuie cîntăriţi cu legitimă exigenţă. Ceea ce mă stupefiază e sonoritatea răstită a vocilor critice, iureşul general al mai tuturor împotriva unei echipe care nu mi se pare cea mai şubredă „încropeală” din cîte am avut. Dar se vede treaba că românilor nu le plac, la guvern, oamenii de tip Cioloş. Le sînt mult mai simpatici băieţii glumeţi (chiar dacă mai şi fură), vedetele „cu papagal” şi aplomb (chiar dacă mai şi mint), şmecherii ţanţoşi (chiar dacă nu se pricep la nimic).
Dar să fie liniştiţi: în noiembrie se termină cu caraghioşii ăştia de „tehnocraţi”. Vin iar „politicienii” de vocaţie, „experţii” unşi cu toate unsorile, descurcăreţii tuturor jocurilor post-revoluţionare. Va fi bine! Vom putea dormi liniştiţi! Iar celor care, de la toamnă încolo, vor avea de făcut reproşuri noilor „aleşi”, le vom reaminti formula magică a relativismului autohton: „Să nu ridicăm prea sus ştacheta exigenţei!”
