Brâncuşi scos la mezat
Ministrul Culturii, cu sprijinul prim-ministrului, a reuşit să negocieze cumpărarea unei capodopere de Constantin Brîncuşi în beneficiul statului român. Suma totală a acestei preţioase achiziţii este de unsprezece milioane de euro, din care cinci milioane vor fi achitate de stat, urmînd ca restul de şase milioane să se adune prin subscripţie publică.
Inevitabil, au ieşit la rampă voci critice. „Trebuie să fie vreo şmecherie la mijloc!” – proclamă, perspicace, un „maestru” al „analizei politice”. „Vrem anchetă, vrem transparenţă! Nu vrem s-o păţim cum am păţit-o cu retrocedarea averilor confiscate de comunişti!” (ce-are una cu alta?!) Altcineva – băiat curăţel, plin de griji pentru poporul obidit, dar mereu frustrat că nu face rating-ul pe care îl merită – crede că a investi atîta bănet într-o piatră e a lăsa fără resurse educaţia şi învăţămîntul. În loc să facem spitale şi şcoli, ne fudulim cu o operă de artă care nu ne aduce niciun avantaj special. Sîntem, fireşte, „mîndri că sîntem români“, că am dat lumii un fondator al sculpturii moderne, dar cu condiţia să nu ne coste nimic. Ilustrări triste ale înţelepciunii autohtone: „Scumpul mai mult păgubeşte…” „Scump la tărîţe, ieftin la făină…” etc.
Bombănitori de aceeaşi teapă – dar cu mai mare acoperire ideologică – au reuşit, acum 50 de ani, să refuze oferta lui Brâncuşi de a lăsa, pe gratis, ţării sale întreaga sa operă. Atunci aveam probleme „estetice”. Acum avem probleme sociale şi răspunderi civice. Oricum, nu stă patria într-o lucrare de artă, fie şi celebră. Pe vremea USL-ului, s-a încercat varianta inversă. Un alt ministru al culturii găsea că, în loc să cheltuim cu bolnavii de SIDA, mai bine punem de-un mare festival Shakespeare. Sau de mai multe. Acum gogomănia s-a răsturnat: decît să ne îmbogăţim cu o piesă de patrimoniu, mai bine consolidăm bugetul sănătăţii (cca 1,7 miliarde euro, dacă nu mă-nşel) cu 5 milioane de euro. Dar, dată fiind situaţiunea, n-ar trebui, oare, să închidem cîteva teatre şi filarmonici, să suspendăm, pentru o bucată de vreme, editurile de stat, uniunile de creaţie, inspectoratele de cultură judeţene? Şi dacă tot nu reuşim să facem autostrăzi, n-ar fi o idee bună să renunţăm la ele incă vreo zece ani şi cu banii economisiţi să facem şcoli? Odată porniţi pe această cale, ne vom ocupa strict, în următorul „cincinal”, numai de-ale gurii şi de-ale bolilor.
De ce n-am prea reuşit pînă acum să facem ce trebuie? De ce n-am reuşit să îmbunătăţim sistemul sanitar şi infrastructura învăţămîntului autohton? Din cauza lui Brâncuşi. Şi a fasoanelor culturale de tot soiul. Patriotismul adevărat trebuie, musai, să fie ieftin. Să nu doară. Să se manifeste prin vorbe mari despre cît de mult ne iubim patrimoniul (lăsînd în paragină sute de monumente reprezentative), despre vrăjmăşia străinilor, despre ghinionul nostru istoric. Nu hoţiile la nivel înalt, mediu şi mic, (faţă de care cele 5 milioane de euro pentru patrimoniu sînt o bagatelă), nu risipa incompetentă din diferite ministere, nu absorbţia şchioapă a fondurilor europene sînt problema. Problema e ca vrem să sărăcim poporul cu o investiţie în cultura naţională. Ei bine, nu! – zic vigilenţii. La urma urmei, sculptura cu pricina e, oricum, prea scumpă. Unsprezece milioane de euro? De unde? Nu le-ar fi, totuşi, greu să se informeze şi să afle că, de pildă, o pictură de Picasso s-a vîndut, anul trecut, cu vreo 150 de milioane de euro, iar o sculptură de Giacometti cu 125 de milioane. Pentru patriotul român însă, 11 milioane pentru Brâncuşi sînt o jertfă prea mare. Patriotismul adevărat trebuie, musai, să fie ieftin. Să nu doară. Să se manifeste prin vorbe mari despre cît de mult ne iubim patrimoniul (lăsînd în paragină sute de monumente reprezentative), despre vrăjmăşia străinilor, despre ghinionul nostru istoric. Nu se găseşte nimeni să facă fie şi minime calcule de perspectivă. Ce-ar fi fost ca atelierul de la Paris al lui Brâncuşi să fie în România? Ce-ar fi fost să avem, în ţară, o colecţie consistentă de opere brâncuşiene? Ce aport ar fi avut asemenea achiziţii la dezvoltarea turismului de la noi şi, prin aceasta, la un spor bugetar obţinut fără nici un efort?
Dar o ştim de mult: ”Scumpul mai mult păgubeşte…” Pierdem cu ochii pe „rentabilitate“. Strîngem păgubos punga cînd ar trebui să gîndim generos şi imaginativ şi aruncăm cu banii în dreapta şi-n stînga cînd ar trebui să ne chivernisim cuviincios şi responsabil. Şi nu ne sfiim să facem din împrejurări hotărîtoare gazetărie ipocrită, populism de paradă, prilej de etalare vanitoasă a talentelor şi virtuţilor proprii. Ne descurcăm şi fără Brâncuşi! Ne-am descurcat şi pînă acum. Mai bine îi facem un monument funerar, lîngă care, din cînd în cînd, să ţinem discursuri electorale deştepte. Cu comentariile „analitice” adiacente…
