Cînd Lucian Boia a publicat o carte cu titlul „De ce este România altfel?” s-au găsit destui care să bombăne patriotic: ba că suntem altfel, dar aşa cum toate ţările sunt altfel, ba ca nu suntem chiar aşa de altfel, ba că suntem altfel, dar în sens pozitiv etc. Mie personal, lectura cărţii mi-a priit.

Am aflat lucruri pe care nu le ştiam şi m-am simţit mai motivat decît înainte să reflectez la posibile ieşiri din „excepţionalismul” românesc, fie el rezultat dintr-o supra- sau dintr-o sub-evaluare. De altfel, „altfel” nu e, neapărat, un calificativ (de un fel sau de altul), ci, pînă una alta, o schiţă de portret, o descriere. A identifica ce e „altfel”, e a identifica datul particular, semnul distinctiv. Ceea ce nu poate fi decît profitabil. E drept că lucrarea dlui Boia inventariază particularităţi româneşti aflate mai curînd în jumătatea melancolică a istoriei europene. Dar e infinit mai igienic să fii conştient şi iritat de scăderile tale, decît să moţăi euforic într-o paralizantă încîntare de sine. Aflat, de vreo săptămînă, în afara ţării, am ocazia, ca întotdeauna cînd iau distanţă, să redescopăr, iarăşi şi iarăşi, „altfel”-ul românesc. Vrem-nu vrem, ne place-nu ne place, suntem destul de diferiţi de „colegii” noştri europeni.

Politicianul autohton e, în mod evident, altfel decît politicianul german, francez, englez, olandez ş.a.m.d. Nu că nu se găsesc şi printre vestici mediocrităţi, nu că nu se produc şi la ei derapaje amendabile juridic, nu că demagogia e neapărat absentă din discursul lor politic. Dar procentul de incultură, primitivism, aroganţă, căpătuială şi impunitate de pe scena noastră publică mi se pare fără echivalent în lumea  Europei occidentale. E greu de imaginat că, în adunările parlamentare ale unui stat matur, poate apărea un personaj de tipul Cristiana Anghel, intempestiv plebee, suficientă, agresivă, incapabilă să depăşească modelul comportamental al periferiei ţanţoşe. Nu ştiu vreo ţară care să-şi fi ales, ca reprezentant în Parlamentul European, un ins de croiala insolită a lui Gigi Becali. Dar nu e vorba numai de politicieni. Să luăm notă şi de categoria tot mai amplă a „analiştilor politici” care proliferează în presa noastră. Evident că oricine, indiferent de profilul său profesional, are dreptul să exprime opinii despre mersul lumii, despre democraţie, despre dreptate, despre guvernanţi sau parlamentari. Dar nu oricine poate fi consultat ca „expert”, zi de zi, seară de seară, în gazete şi în studiourile de televiziune, ca să ne explice „situaţiunea”, să dea note în dreapta şi-n stînga, să ne arate, atotştiutor, „calea cea bună”.

Cînd la un post de televiziune din Germania e invitat, pentru comentarii, un „analist politic” e vorba întotdeauna de cineva cu acreditări de specialitate, cu experienţă, cu limbaj adecvat, fără conotaţia partizanatului ieftin, fără isterie conjuncturală. O altă „specificitate” ţine de tematica dezbaterii publice. La noi, „piaţa” e plină de subiecte parohiale, care inflamează opinia publică, dar care, de fapt, sunt de o crasă irelevanţă (dincolo de agitaţia locală). Noi vorbim surescitat şi cu glas mare despre lucruri care, în restul lumii, sunt ori subînţelese, ori marginale, ori lăsate în seama tabloidelor. În schimb, nu vorbim decît frugal şi întîmplător despre actualitatea arzătoare a continentului şi a planetei. Suntem mult mai bine informaţi despre Leo din Strehaia şi despre Andreea Tonciu, decît despre problema refugiaţilor din Siria, sau despre diferenţa dintre Bernie Sanders, Hillary Clinton şi Donald Trump, de care ar putea depinde, în curînd, soarta lumii. Despre justiţie, despre procedurile şi deciziile ei, se discută, la noi, ca despre fotbal. Unii aplaudă, unii înjură, în funcţie de afiliere politică, interes privat, nevoie de rating. Cînd avem un prim-ministru decent, normal, de bună-credinţă, îl hărţuim din toate direcţiile. Nu ne place.

Nouă ne plac şmecherii, băşcălioşii, hoţomanii. De preşedinţi, n-am prea avut şi nu prea avem noroc. Unul dintre ei se simte eroul providenţial al vremurilor noi: ca el sunt doar cîţiva (de-alde Havel, de-alde Wałesa), cu care, împreună, a zdrobit comunismul. Altul crede că, dacă ar fi fost căpitan pe „Titanic” ar fi evitat catastrofa, altul tace cînd ai vrea să-l auzi vorbind şi vorbeşte cînd ar fi bine să tacă. Lista „particularităţilor” noastre e foarte bogată. Construim grandios pe fond de sărăcie, avem – cum am auzit de curînd – preoţi care vor să devină primari, ţărani care cred că Biblia a fost scrisă de popa din Târgovişte, studenţi la litere care, întrebaţi de proza lui Eminescu, se eschivează spunînd că ei sunt „de la engleză”, alegători care votează pe bază de ulei şi zahăr, săteni înţelepţi care cred că, în Evul Mediu, oamenii aveau 6 picioare („trei pe-o parte, trei pe cealaltă”), mari duhovnici în luptă cu „cip”-urile diavoleşti, puşcăriaşi care scriu la zdup ceea ce savanţii de meserie nu reuşesc să scrie nici la bibliotecă, servicii secrete care îşi fac „academii” şi livrează titluri de doctor, în sfîrşit, cîte şi mai cîte, greu de găsit pe alte meleaguri.

Suntem altfel. Dar probabil că şi eu sunt altfel, de vreme ce, la Berlin fiind şi cu perspectiva de a rămîne aici încă două luni (cu felurite misiuni de spionaj internaţional…), mă gîndesc la ţărişoară cu amor. Ce mai?! Mi-e un fel de dor! Nu e uşor să te adaptezi la plictisul normalităţii…

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.