Românilor nu le place corupţia decît în anumite condiţii. Nu le place corupţia dacă bacşişul a fost mare şi serviciul cerut în schimb n-a fost la înălţimea bacşişului. Sau dacă s-a cerut un bacşiş prea gogonat. Sau dacă primitorul bacşişului nu s-a dovedit destul de impresionat şi nu s-a purtat conform sumei
Dacă nu găsim nimic compromiţător în CV-ul şi în arborele genealogic al celor care păcătuiesc prin exces de zel, putem să-i trecem la sorosişti, masoni, sau „acoperiţi” ai Bruxelles-ului, trimişi să ne nenorocească.
O cheamă Denise Rifai, iar doamna Alina Gorghiu și-o dorește fierbinte ca trufanda electorală. Îi apreciază două calități: priceperea în materie economică (?) și capacitatea de a dialoga despre orice (!). Vom avea, deci, pe scenă, două fete vesele.
The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. 1) Nu ştim istorie. Trăim, de regulă, toată viaţa, din ce-am învăţat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient şi manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină“ scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu ştim istoria recentă.
Răfuiala a devenit modul de viaţă al lumii noastre. Iar bădărănia ţanţoşă, un model de comportament. Reiau textul de acum zece ani ca pe un avertisment trist şi ca pe un apel la calmul normalităţii.
Tradiţia şi natura sînt alfabetul minim al comunicării cu ceilalţi. Bernea vorbeşte despre ele ca despre nişte „punţi“ necesare, ca despre nişte „simboluri emotive“ care fac posibil dialogul cu semenii, coeziunea comunitară.
Domnul Călin Popescu-Tăriceanu, invitat sa comenteze numirea la Interne a dlui Dragoş Tudorache, a găsit de cuviinţă să adopte, de la înălţimea omului doi din stat, tonul aroganţei ofensatoare: dl Tudorache e un „nimeni“.
Gata cu sorosiștii (adică cu cei care au luat bani de la fundații private în loc să fure de la stat), gata cu „infiltrații“ de la Bruxelles, cu slugile americanilor ori ale nemților! Vin iar la putere ai noștri! Dacii, mioriticii, românii verzi, cu origine sănătoasă! Aferim!
Cînd mă plictisesc, sau ma înfurii, sau cad în depresie, sau îmi vine să las totul baltă, (ceea ce mi se întîmplă zilnic, de îndată ce răsfoiesc ziarele), mă salvez, sau măcar mă ţin pe linia de plutire, răsfoind scrierile lui Nenea Iancu.
Ce ne leagă? Deocamdată, mai curînd ceea ce ne deosebeşte de ceilalţi. Ne uneşte – vorba lui Noica – ceea ce ne lipseşte: sărăcia, şi nevoile, şi neamul…
Mă gîndesc deja la viitoarea ediţie a festivalului ori la următoarele ocazii să vin în Alba cu dorinţa să cunosc mai mulţi oameni, mai multe locuri şi instituţii decît am avut ocazia în timpul scurt de acum.
„Dumneata, ca ministru, vii şi pleci. Dar noi, noi ăştia care lucrăm aici de mulţi ani (chiar de dinainte de 1989), rămînem. Aşa că nu-ţi face iluzii: ministerul sîntem noi, nu dumneata!”
Căpătăm atîtea lucruri de-a gata, încît ne paște pericolul unei grave împuținări a arsenalului nostru vital. Ajungem în pragul unei ireversibile dezadaptări.
„A fi” e „a fi contra”. Contra cui? A oricui se nimereşte în calea noastră: vilegiaturiştii de la Nisa, adolescenţii dintr-un McDonald’s münchenez, liberalii de pe o insulă suedeză sau ziariştii de la Charlie Hebdo.
Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător.
Dacă tot ce fac e fals, discutabil, oportunist, sau ocult, om mai vedea. Am, la activ, şi acuzaţii mai grave: spion, turnător, lucrător MI6 în „celula” Păltiniş, slujitor devotat al comunismului, conspirator hrănit cu icre negre de „agenturi”, pentru a-l da jos pe Ceauşescu ş.a.m.d.
Una dintre cele mai frumoase teme ale teologiei creștine este tema libertății acordate de Creator omului, așa încît din alcătuirea sa (gîndită „după chipul și asemănarea“ Autorului) să nu lipsească un atribut esențial: dreptul la alegere și inițiativă.
Dincolo de pejoraţia radicală a termenilor din titlu, există şi sensuri ale lor nu neapărat mai blînde, dar mai neutru descriptive: la fel de întristătoare, dar mizericordios clinice. Mai ales dacă folosim cratima intre prefixul negaţiei şi restul cuvîntului, descoperim ceea ce, în toate cele trei cazuri, stimulează mila.
Acum cîțiva ani, puțini la număr, am aflat, cu stupoare, că Ion Vianu nu este membru al Uniunii Scriitorilor. Mi-a făcut plăcere să compun o „recomandare“ care, împreună cu altele și susținută de responsabilii breslei, a avut rezultatul scontat.
N-au profitat de angajarea lor politică, au suportat consecințele discretei sau văditei lor disidențe, au făcut mult mai mult bine decît rău. În conștiința unor astfel de oameni s-a dat – și se dă încă – lupta dintre compromis și curaj, dintre supraviețuire și sacrificiu, dintre speranță și tragedie.
Nu trebuie să fii hipersensibil, creştin practicant, campion al bunătăţii sufleteşti, ca să priveşti cu groază scenele de martiraj sîngeros, trăite de o mulţime de inocenţi, căzuţi în mîinile feluritelor grupuri teroriste. Dar în Statele Unite, lucrurile au o amploare greu de digerat.
E curioasă disproporţia dintre discursul psihanalitic asupra părinţilor, amplu, sofisticat, greu de consecinţe, şi discursul – infinit mai precar – privitor la bunici. Prin comparaţie, ei par condamnaţi la un rol strict decorativ: imagini ale blîndeţii idilice, în dulcele inventar de mituri ale copilăriei.
Poţi să nu ştii tabla înmulţirii, data bătăliei de la Rovine, categoriile lui Aristotel, distanţa dintre Soare şi Jupiter. Sau, din contra: n-ai decît să le ştii. Dacă însă nu ştii „numele selecţionerului”, nimeni nu te mai poate salva: eşti o căzătură, un vîndut, un fandosit.
Ar fi fost poate mai cuminte să spunem ce ne place nouă, oamenilor, dat fiind că nu prea avem acces la misterul preferințelor dumnezeiești. Dar dacă tot am îndrăznit să anticipăm opțiunile Creatorului, mă gîndesc să speculez și eu puțin asupra posibilelor înclinații gustative ale Instanței Supreme.
Înţelepciunea (şi experienţa) alegătorului român postdecembrist s-a cristalizat, pînă acum, în propoziţia: „Alegem răul cel mai mic.” „Bun” cu adevărat nu e nimeni. Dar măcar evităm răul catastrofal. De data aceasta, mai ales la Bucureşti, a apărut o nuanţă aparte: „Alegem între mai multe grade şi tipuri de dezamăgire.”
De mai multe zile, răsfoiesc vesel, entuziast și melancolic volumul Cu ochii-n 3,14, o antologie a textelor publicate, de optsprezece ani încoace, pe ultima pagină a Dilemei vechi. N‑am fost martorul momentului inaugural al rubricii cu pricina, dar Mircea Vasilescu mi‑a povestit, de curînd, cum au stat lucrurile.
Omul „de convingeri” e, în principiu, inapt (şi nedoritor) să şi le negocieze. Nu vine spre ceilalţi pentru a se lăsa convertit, ci pentru a-i converti. Nu vine la o „împreună cercetare”, ci la un război care trebuie cîştigat.
Puterea sfîrşeşte prin a legitima incompetenţa. De vreme ce nu trebuie să ştii nimic specific pentru a ajunge sus, înseamnă că faptul de a şti ceva anume e mai curînd o piedică, un handicap social. Pedagogic vorbind, prestigiul formal al unor oameni fără nici o meserie e creator de confuzie etică şi dezagregare civilă.
În curînd, la salonul bucureştean al cărţii, Editura Humanitas va lansa o nouă colecţie de „perle”, alcătuită de neobositul Radu Paraschivescu şi „specializată”, de data aceasta, pe politicienii autohtoni. Cartea se va numi Cum gîndesc politicienii?, dar va avea şi un subtitlu retoric: Cum? Gîndesc politicienii?
Asistăm și la „moartea destinului“, și la „moartea lui Dumnezeu“. Cu ce rămînem? Cu prestigiul solitar al omului. El urmează să fie, de-aici înainte, începutul și sfîrșitul, cel care decide tot, face tot, controlează tot. „Își ia soarta în propriile mîini“, e făuritorul istoriei (Marx), agentul tuturor schimbărilor.
Dl Virgil Niţulescu e director interimar la Muzeul Ţăranului Român şi urma să se organizeze un concurs pentru ocuparea postului de director plin. Între timp, concursul a avut loc şi a fost cîştigat de dl Vintilă Mihăilescu. Dl Niţulescu a făcut însă contestaţie, iar aceasta a fost admisă.
„Patria“ își pierde, astfel, caracterul exclusiv, parohial, pentru a se deschide spre un sentiment mai complex al identității, care poate include nu doar locul nașterii, ci și locul adopției sau al reintegrării.
Am văzut, de curînd, un episod „Vax Populi“, construit în jurul întrebării „cine a inventat apa?“. Întrebarea era adresată, din cîte am înţeles, unor săteni din Prahova care, în genere, păreau să ştie despre ce e vorba.
Tînărul se declara „liber-cugetător“. Ceea ce părea să-l salveze era o anumită candoare. Ajuns, prematur, la limpezimi boreale, omul n-avea dubii şi nu-şi punea întrebări. Era prizonierul unei convingeri de beton. Pe scurt, nu era nici cu adevărat „liber“, nici „cugetător“ în sens deplin.
E limpede, domnişoara cu pricina va face carieră. Va mai face sute şi mii de emisiuni „perfecte”, nu se va lăsa sfătuită, criticată, „ajutată” de te miri ce incompetenţi frustraţi! Încă o victorie a gazetăriei autohtone! Încă un „profesionist” inamovibil!
Unul dintre „misterele“ curente ale experienței noastre cotidiene sînt coincidențele. Par „întîmplătoare“, dar ne frapează întotdeauna ca semnificative, ca expresii amuțitoare ale unei ordini care ne scapă. O altă ordine decît cea cauzală, o ordine sub care se întrevede omogenitatea unor inexplicabile, dar ferme conexiuni.
În România, evident. S-ar zice că prima condiţie e să nu se facă auzit, văzut, simţit. Să-şi folosească fotoliul ca adăpost. Apoi e musai să fie iubit de un partid. De unul mare, dacă se poate.
Răspunsul modernității este că putem fi oricît de liberi, numai să vrem. Există, desigur, un determinism „firesc“, care se exprimă în legi inconturnabile: legile naturii, la care se adaugă, pretutindeni, legi și cutume comunitare, adică limite „normale“ ale conviețuirii.
