Două nedumeriri despre lumea românească de azi

1. Plagiatul ca problemă metafizică. Pînă mai ieri, credeam că ştiu ce e acela un plagiat. Credeam, în consecinţă, că orice om cu educaţie minimală, capabil să citească şi să compare două texte puse în paralel, are instrumentarul necesar pentru a stabili dacă se află sau nu dinaintea unui caz de plagiat.

Pe scurt: dacă în dreapta scrie „Cobori în jos luceafăr blînd, alunecînd pe-o rază…“ , iar dedesubt apare semnătura „Mihai Eminescu“, iar în stînga vezi scris acelaşi text, dar, de data acesta, semnătura e „Gigi”, e limpede că Gigi l-a plagiat pe Eminescu. În ce mă priveşte, am văzut cu ochii mei, în mai multe ziare, pagini din doctoratul lui Victor Ponta, alături de pagini din lucrări ale altora (nemenţionaţi ad locum): erau identice. Şi nu e vorba de cîteva asemenea pagini, ci de o cifră cuprinsă între 85 şi 130.

Într-o primă etapă, Ponta însuşi recunoştea 30, cu precizarea stupefiantă că, faţă de volumul întregii sale lucrări, e vorba chiar de o „performanţă”. Au urmat scene groteşti: Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu solidari, milităreşte, cu şeful lor, desfiinţări de comisii inapte, chipurile, să afle „adevărul” şi înfiinţări de comisii noi, gata sa conteste evidenţa, lamentaţiile împricinatului, ba făcîndu-se de rîs cu declaraţia că „pe vremea lui” nu existau încă ghilimele, ba înfierînd, cu o tenacitate nevrotică, o cohortă de adversari – mafioţi, stalinişti, securişti, sorosişti, băsişti – manevraţi cu toţii de nevoia sadică de a discredita un opozant politic de anvergură cosmică etc.) În capul meu, a înfiinţa comisii de „experţi“ care să „analizeze“ în ce măsură „Cobori în jos luceafăr blînd…“ e un vers aparţinînd lui Gigi sau lui Eminescu e o gugumănie. La fel, a invita mari specialişti care să „discearnă“ între două sau mai multe pagini identice, cînd aceeaşi operaţiune se poate face cu orice elev de şcoală generală. Şi totuşi, pe măsură ce trece timpul, realizez că ceea ce mi se părea un fapt limpede, la îndemîna oricărei minţi normale, e un mister, o evanescentă problemă metafizică, o subtilitate iniţiatică. Gabriel Oprea nu crede nici el că a plagiat. Dacă mă-ntrebaţi, eu nu-l cred copt încă nici pentru un bacalaureat temeinic, dar nu mai ştiu, şi, oricum, n-am avut în mînă proba anvergurii lui academice. O fi cum zice el. Acum e, pe tapet, cazul Tobă. Sincer vorbind, cineva care crede că „Apud“ e prenumele unor autori citaţi, ca atare, într-o bibliografie (că, să zicem, numele lui Titu Maiorescu se pune la litera A, căci îl cheamă, nu-i aşa, Apud Titu Maiorescu), e încă departe de o calificare doctorală. Dar iată că trei specialişti găsesc argumente (destul de suprarealiste) care să-l dezvinovăţească pe dl. ministru. Am vrut să aflu mai multe despre fiecare, ca să pricep cît de sus pot plasa dînşii „ştacheta exigenţei”.

Despre doi dintre ei (Veronica Mihalache şi Cristian Niţă) n-am reuşit să aflu nimic. În schimb, am citit cu atenţie un CV al dlui Claudiu Ţupulan. Ei bine, dl Ţupulan ne comunică, între altele, la rubrica „competenţe şi abilităţi” că e foarte priceput în materie de „gîndire analitică şi sintetică”. Vă daţi seama? Omul e blindat cînd e vorba de activitate cerebrală. Ar fi putut adăuga şi alte înzestrări, în aceeaşi zonă, de pildă că poate gîndi şi repede şi încet, că lucrează la fel de bine şi cu emisfera stîngă şi cu cea dreaptă a creierului său, că se descurcă şi divergent şi convergent etc. Una peste alta, sîntem asiguraţi că dl Ţupulan are ca „abilitate” principală capacitatea de a gîndi, pe care noi, pînă acum, o socoteam distinctivă pentru Homo sapiens în genere… Pe de altă parte, dl Ţupulan e sincer: ne asigură, în acelaşi CV, că are un „spirit de echipă“ dezvoltat. Asta lămureşte, oarecum, lucrurile: nu priceperea tehnică, nu „gîndirea analitică” şi nici cea „sintetică” vor fi fost instrumentele cu care a cercetat acuzaţiile aduse dlui Tobă, ci vigurosul său „spirit de echipă”, însoţit de „obiectivitate şi exigenţă” (alte calităţi pentru care expertul nostru se felicită). 

Toate exemplele de mai sus dovedesc, cu asupra de măsură, că, dintr-o infracţiune oarecum banală, uşor decelabilă, amendată încă de pe băncile liceului ca înşelătorie prin „copiere“, plagiatul a devenit o taină, un indescifrabil machiaverlîc politic, o „stafie“ care bîntuie România pe multiple paliere. Trebuie scris un tratat sibilinic despre plagiat. Care, evident, să fie plagiat ulterior de oricine vrea să ajungă în posturi de încredere…

2. După marea competiţie de la Rio, mai tot românul deplînge criza sportului în patria noastră. N-am venit acasă decît cu cinci medalii amărîte. De ce? E simplu. Sportivii noştri n-au condiţii. Domeniul e subfinanţat, ceea ce duce la condiţii precare de antrenament, la „subţierea” echipamentelor, la unele „politizări” contraproductive ş.a.m.d. Nu mă dau competent în materie, dar mărturisesc că nu prea înţeleg tipul acesta de explicaţii. Eu, din marginea mea, aveam impresia că sportul înseamnă, esenţialmente, două lucruri: aptitudine fizică (şi psihică) + efort intens şi disciplinat. Talentul fără pregătire asiduă nu ajunge, dar nici sîrguinţa pregătirii fără înzestrare specială. Pe de altă parte există ceea ce se cheamă „sportivitate”, adică eleganţa de a şti să pierzi, respectiv de a recunoaşte, fără parapon, valoarea adversarului. Îmi pot imagina, fără efort, că un om, sau o echipă, pot fi, la un moment dat, în cădere de formă, că există, în chip inanalizabil, generaţii de sportivi mai dotaţi sau mai norocoşi decît cei ai altor generaţii. În definitiv, nu poţi livra, anual, campioni din categoria Nadia Comăneci sau Ilie Năstase. Dar ideea că dacă nu cîştigi tot timpul, dacă randamentul la mondiale nu e cel dorit, dacă traversezi o pasă mai şubredă în planul performanţei sportive, trebuie căutaţi „vinovaţi” (evident la guvern, la „şefi”, la „antrenori” etc.) mi se pare cam infantilă. Adică dacă mănîncă bătaie un boxer autohton e de vină Cioloş! Şi dacă Patzaichin a fost un mare sportiv, meritul e al lui Ilie Verdeţ şi al lui Nicolae Ceauşescu. Da, nu stăm prea bine financiar şi economic! Avem „subfinanţări” în sănătate, în educaţie, în transporturi. Avem şi în sport. Dar nu suprafinanţarea a fost atuul Nadiei Comăneci. Ci geniul ei înnăscut, tenacitatea ei exemplară, steaua ei bună… 

După capul meu, ca să ai o excelentă condiţie fizică, să te antrenezi stăruitor şi să învingi în luptă, nu îţi trebuie o susţinere financiară de nivelul unui spital, al unei şcoli, sau al unei autostrăzi. Cînd Steaua a pierdut meciul cu Manchester City, nu finanţarea a fost problema, ci prestaţia jenantă a echipei noastre. Asta e! Să ne concentrăm pe o mai bună evoluţie viitoare şi pe o „recoltă” mai bună de sportivi. Altfel, vom ajunge să adoptăm modelul Kim Jong Un: cine vine acasă fără medalie e trimis la munca de jos, în mină, capătă o raţie de mîncare hipocalorică şi e mutat într-o locuinţă de tip baracă! La noi, fiind democraţie, putem în plus să cerem căderea guvernului…

Articol apărut pe Blogurile Adevărul