Inconsistenţa ca virtute politică

E limpede că ţărişoara nu merge prea bine. (Aproape) toată lumea se întreabă de ce. Răspunsul cel mai la îndemînă se referă la corupţie. Şi nu se poate contesta că patriotul român fură ca-n codru şi fură codrul însuşi, dacă se iveşte ocazia.

E un fel de Trahanache pe dos: crede că de la binele propriu „atîrnă” binele partidului şi de la binele partidului „atîrnă” binele ţării. Carevasăzică fură din grijă pentru „interesul naţional”. Alături de corupţie e pomenită, uneori, şi incompetenţa. Just! Dar, pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că e foarte greu să procedezi „competent” într-un context a cărui lege este arbitrarul, legalitatea confuză, economia subterană, bazată pe obscure dar solide reţele de interese. Oricum, pe plaiurile noastre, competenţa e socotită un moft elitist, o subversiune bruxellez-sorosistă, un atac la suveranitatea naţională. De unde şi compromiterea totală a termenului „tehnocrat“.

Se vorbeşte mai puţin despre o altă cauză – ceva mai perfidă – a bramburelii naţionale: instalarea la vîrf a unor personaje inconsistente, fără un curriculum cît de cît respectabil, fără nici un merit special, incapabile să pună pe masă fie şi un minimal inventar de isprăvi (profesionale, morale, intelectuale, sociale) notabile, de natură să le justifice „şefia“. Suntem, cu mici excepţii, conduşi de o adunătură de campioni ai palorii. Singura dovadă a existenţei lor e că apar des la televizor. Nu zic că n-or avea anumite calităţi: papagal, agresivitate, suficienţă, „maleabilitate“ lucrativă, talentul de a organiza şedinţe şi de a administra coterii şmechere. Dar cu asemenea înzestrări eşti mai aproape de locul tău, dacă „te descurci“ pe undeva, prin periferia anonimă, dar mănoasă, a vreunei „unităţi“ de mîna a doua, de stat, sau privată. Dar să conduci o ţară? Să ajungi figura emblematică a unui mare partid? Să faci jocurile pe scena publică? Să dăscăleşti naţiunea pe la diverse televiziuni, cu aerul unui „guru” providenţial? Am mai scris şi altă dată despre invazia „personajelor secundare” în viaţa noastră politică, despre „lideri” care nu ştiu să facă nimic, care n-au in spate nici o prestaţie convingătoare, care nu pot livra nici o probă convingătoare a unei reuşite, dincolo de sforăria de-o viaţă în măruntaiele cîte unui partid (incluzînd şi disponibilitatea de a „testa”, la nevoie, mai multe partide, în căutarea unui amplasament convenabil). Pe scurt, la noi, Nae Girimea, frizer, e ales, cu aplauze, pe post de Brătianu. Şi, între timp, nu mai ştie nici să tundă…

Exemplele sunt legiune, în toate formaţiunile noastre politice, în Parlament, în echipele guvernamentale, în instituţiile – de orice fel – ale puterii. De la o vreme îmi sare în ochi personajul suprem al Partidului Social Democrat, domnul Liviu Dragnea. Talentul specific al acestui tip uman e să-şi impună ascensiunea ca pe o evoluţie subînţeleasă. Nimeni nu se mai întreabă cine e, de fapt, omul, la ce se pricepe, prin ce mari realizări a binemeritat dreptul de a conduce. De a-i conduce pe „ai săi”, dar, în fond, pe noi toţi, de vreme ce deciziile lui modelează peisajul întregii alcătuiri a politicii naţionale. Ceea ce ştie toată lumea e că a găsit mijloacele de a-şi trînti o vilă boierească în Teleorman (piscină, teren de tenis cu luminaţie nocturnă şi tot ce ţine de categoria „luxului” printre cei de aceeaşi făină cu dînsul). Mai ştim, de asemenea, cu toţii,  că duce în cîrcă o condamnare definitivă (repet, definitivă) de doi ani cu suspendare, pentru oarecari „abilităţi” în „supravegherea” şi buna orientare a votului din vremea Referendumului. Altceva? Nimic. Trebuie să căutăm pe internet eventuale informaţii care să explice – dacă se poate explica – pe baza căror împliniri de anvergură a ajuns dl Dragnea să ne vadă pe toţi de sus. Ei bine, recolta e mediocră. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că pentru un fiu de miliţian din comuna Gratia, nu e puţin lucru să faci o carieră atît de luminoasă, plecînd de la mai nimic.

Dl Dragnea e de meserie inginer auto şi, înainte de 1989, a lucrat, o vreme, într-un atelier de reparaţii din Craiova. După revoluţie, a înţeles, ca mai toţi politicienii noştri, că niscaiva diplome nu i-ar strica. Un stagiu de o lună (studii de „administraţie”) la Roma, un curs postuniversitar la ASE, o patalama de la o universitate particulară (Ecologică) şi un „training”, devenit cvasi-obligatoriu, la Universitatea Naţională de Apărare, i-au asezonat cum se cuvine „anii de ucenicie”.  În politică a mers, mai întîi, pe mîna Partidului Democrat (care l-a şi făcut prefect de Teleorman). Apoi, instinctele l-au reorientat spre PSD (în 2000). A ajuns deputat în 2013 şi, pentru cîteva zile, ministru de Interne. A, uitam: e cetăţean de onoare al frumosului oraş Negreşti-Oaş, căruia, pare-se, i-a înlesnit unele finanţări. Meritele sale „teritoriale” sunt amănunţit inventariate în CV-ul anexat portretului de membru al camerei Deputaţilor. A făcut minuni: îmbunătăţiri ale alimentării cu apă, reabilitări de drumuri şi şcoli, consolidarea relaţiilor Africa-Teleorman şi Europa-Teleorman. (Poate nu ştiaţi: Teleormanul e singurul judeţ din România reprezentat la Bruxelles!). Tot datorită domnului Dragnea se traversează cu bacul de la Turnu Măgurele la Nicopole, iar teleormănenii trăiesc înfrăţiţi cu francezii din Seine-sur-Marne. În ce ţară „normală“ un condamnat penal poate sta, atît de nonşalant, la rampă? În ce ţară „normală“, electoratul se lasă încălecat, cu atîta „creştinească“ îngăduinţă, de orice mic maestru al improvizaţiei de gaşcă?

Toate bune şi frumoase! În general, dl Dragnea pare a-şi fi ilustrat cu dexteritate (bine împachetată promoţional) „fişa postului”, atunci cînd a avut un post de administrator local. Dar şef al celui mai mare partid din România? Al unui partid de stînga pe care, în plan european, îl asociem cu nume ca François Mitterand, Willy Brandt, sau Helmut Schmidt? Tartor al guvernării, neezitînd să-l obrăznicească soldăţeşte pe prim-ministru? (Mai nou, a te răţoi la dl Cioloş a devenit, aproape, un joc de societate. Te miri cine – de la cîte un „comentator“ nărăvaş pînă la eternul şi fascinantul Băsescu – se întrece în fandări vitejeşti şi sentinţe autoritare. Deunăzi, cineva mergea cu „înfierarea“ pînă la capăt: Cioloş trebuie acuzat de genocid! O „ţară tristă, plină de omor!“). Nu e cam mult? O avea dl Dragnea măcar scurte accese de îndoială cu privire la anvergura proprie? Mici stupori, cînd vede unde a ajuns? Nu zic, faţă de Victor Ponta, e, omeneşte, ceva mai plauzibil (nici nu e greu!). E mai puţin locvace, mai puţin pus pe şotii, mai matur. Şi totuşi! În ce ţară „normală“ un condamnat penal poate sta, atît de nonşalant, la rampă? În ce ţară „normală“, electoratul se lasă încălecat, cu atîta „creştinească“ îngăduinţă, de orice mic maestru al improvizaţiei de gaşcă?

Liviu Dragnea nu e, cum spuneam, decît un caz între multe altele. E greu de argumentat cum poate ajunge o jurnalistă de duzină, cu aplomb de precupeaţă, primar al Bucureştiului. Sau cum (şi de ce?) ajunge Alina Gorghiu să fie urmaşa lui Ion C. Bratianu. Sau cum de ne trec pe dinainte, ca şi cum ar reprezenta ceva, figuri ca E. Nicolicea, I. Ghişe, C. Buşoi, M. Grapini, T. Atanasiu, B. Diaconu, N. Peia, C. Anghel şi mulţi, foarte mulţi alţii. Am devenit masa de manevră a unor închipuiţi golaşi, mai mult sau mai puţin agitaţi. Nu mă pot obişnui cu gîndul că asta merităm.

P.S. Unul dintre forumiştii care s-au exprimat in marginea articolului meu de săptămîna trecută pune în circulaţie o sumedenie de informaţii false. Îmi fac o datorie din a le demonta. 1. Nici un membru al familiei mele nu şi-a luat doctoratul la Budapesta. De fapt, nici un membru al familiei mele nu are titlul de doctor. 2. Nu mai sînt de mulţi ani profesor la Universitate şi nu mai conduc de mult doctorate. Cînd eram activ, am condus vreo trei sau patru, de care n-am nici un motiv să mă plîng. Dimpotrivă. Dacă forumistul cu pricina difuzează asemenea falsuri contra cost, nu pot decît să-i avertizez pe finanţatori că aruncă banii pe fereastră. Dacă o face din proprie iniţiativă, nu mă pronunţ. Sper doar că distribuirea de fantasme îi face bine psihic. Nu înţeleg să mă pun în calea fericirii sale.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul