Competenţa la români
Proaspăt întors dintr-o scurtă călătorie, găsesc, în mereu surprinzătoarea presă locală, o informaţie despre Muzeul Ţăranului Român. Ştiam că dl Virgil Niţulescu e director interimar şi că urma să se organizeze un concurs pentru ocuparea postului de director plin. Între timp, concursul a avut loc şi a fost cîştigat de dl Vintilă Mihăilescu.
Dl Niţulescu a făcut însă contestaţie, iar contestaţia sa a fost admisă de comisia de resort a Ministerului Culturii. Drept urmare, concursul a fost „casat” şi urmează să se repete. Pînă aici totul pare să fie o afacere de rutină. Oricine are dreptul să conteste un concurs la care a luat parte şi orice contestaţie poate fi, în principiu, luată în considerare. Problema apare de îndată ce contestaţia cu pricina invocă, între altele, inaptitudinea profesională a unuia dintre membrii comisiei de „judecată”. E vorba de dl Şerban Sturdza care, din cîte am înţeles, n-ar avea calificarea necesară să evalueze un director de muzeu etnografic. Dl Şerban Sturdza este cunoscut pentru preocupările sale legate de conservarea şi restaurarea clădirilor de patrimoniu (urban şi sătesc) din România şi pentru interesul său activ legat de meşteşugurile tradiţionale, aflate, din păcate, în declin.
Cîştigătorul de drept al concursului, dl Vintilă Mihăilescu este un antropolog cu experienţă, greu de contestat pe domeniul său de expertiză şi, în plus, „verificat” în calitate de „manager”, printr-un mandat anterior la conducerea muzeului. Comparat cu el şi cu dl Sturdza, dl Virgil Niţulescu are profilul unui amator. Mi-am mai exprimat, cîndva, unele îndoieli legate de îndreptăţirea sa profesională, ceea ce m-a costat o „replică” plină de obrăznicii ieftine şi de blabla-uri tot atît de ieftine privind performanţa sa directorială: prin „viziunea” domniei sale, MŢR ar fi fost „implicat” ca niciodată „în comunitate” şi ar fi devenit o sursă miraculoasă de „viaţă”. Mă rog, nu am nimic personal cu dl Niţulescu, pentru că nu ştiu de fapt care îi sunt „realizările”, ce isprăvi de anvergură îl recomandă pentru funcţia pe care o ocupă şi o revendică. Va fi făcut şi lucruri onorabile (s-a opus, de pildă, comasării MŢR cu Muzeul Satului şi preluării de către Muzeul Antipa a clădirii construite de Ghika-Budeşti anume pentru a fi sediu al unui muzeu de etnografie), iar meritele lui „administrative” i-ar fi putut fi, eventual, recunoscute, dacă ar fi rămas ceea ce a fost mai tot timpul: un obedient executant, un funcţionar superior abil şi, poate, un băiat cumsecade. Dar nu mai poate fără directorat.
Nu e singurul caz. Uluitor însă e că invocă argumentul „profesionalismului”, al „competenţei”, pentru a pune în umbră profesionişti adevăraţi, cum sunt domnii Şerban Sturdza şi Vintilă Mihăilescu. Ridicolul e deplin: dl. Sturdza e membru în Consiliul Ştiinţific al MŢR, ceea ce nu pare să-l fi deranjat pe directorul în funcţie, cîtă vreme nu şi-a văzut periclitată poziţia. În Consiliul Ştiinţific al MŢR, dl Sturdza e competent. Nu e competent să-şi dea cu părerea asupra şefului…Iar şeful e inamovibil. Nu poate, mă-nţelegi, pentru ca să se retragă din fotoliul directorial. El e ăla cu „viaţa”, cu „implicarea în comunitate”, cu o înţelegere superioară a ideii de muzeu, la care dinozaurii „eşuaţi pe vreo banchiză”, „rupţi de cultura română contemporană” (cazul meu) - nu au acces. Încununarea episodului este decizia „competentă” a comisiei de contestaţii a Ministerului Culturii. Ea a acceptat contestaţia dlui Niţulescu, ceea ce obligă la reluarea concursului. Nu mi-e clar dacă această comisie e un soi de stat în stat, liber de orice control şi de orice răspundere faţă de conducerea organismului din care face parte. Fapt e că, iată, face jocurile, acoperindu-se cu un „legalism” de lemn, paralel cu realitatea, în afara oricărui argument de prestigiu, performanţă şi calificare explicită. Un grup de funcţionari anonimi decide asupra bunului mers al unei foarte importante instituţii naţionale.
Ca unul care l-a numit pe Horia Bernea la conducerea Muzeului Ţăranului Român (pe care l-am înfiinţat în 1990, după decenii întregi de derivă totalitară, cînd fusese „Muzeu al PCR”), îmi dau seama că a condiţiona ocuparea unei funcţii „manageriale” printr-o titulatură „de specialitate” poate aluneca într-o specie de formalism perdant. Pe de altă parte, este important ca directorul să aibă un nume impunător (adică o autoritate reală, recunoscută), o viziune îndrăzneaţă şi talentul de a-şi alege colaboratorii. Pentru „bucătărie”, n-are decît să-şi caute un „bun gospodar”. Dar un „gospodar” pretenţios, fără prestanţă publică, fără un CV convingător, singur şi fălos pe tarla, nu poate păstori decît temporar o instituţie culturală de rang naţional şi internaţional. Asta, desigur, dacă nu ne-am afla în scumpa noastră patrie, unde competenţa e o anexă palidă a persoanei, o vorbă goală, o armă retorică, fără conţinut, în lupta pentru confecţionarea unor cariere lucrative, dar ne-lucrătoare. Să ne înţelegem: nu am scris acest text ca să sabotez aspiraţiile de director ale dlui Virgil Niţulescu. Ceea ce mă aştept să se întîmple este ca cel mai bun să cîştige şi să nu mai văd inşi de rangul doi, dînd de pămînt cu concurenţi şi evaluatori de rangul întîi. E prea mult?
