O dilemă: fotbalul
Sîntem în plină euforie fotbalistică. Sperăm, luptăm, suferim, căutăm vinovaţi, ne investim patetic în fiecare meci, în fiecare fază. Nu sînt competent în materie, dar am găsit, în arhiva mea, un text pe care l-am scris acum aproape 22 de ani şi care mi se pare de un oarecare haz contextual. (Apropo şi de micul război dintre ruşi şi englezi, consumat pe străzile Marsiliei.)
Recitind textul acum, găsesc amuzant efortul de „cercetare” la care m-am dedat, pentru a vizita, cu risipă bibliografică, istoria acestui sport. Îmi fac iluzia că, poate, şi cei care frecventează blogul Adevărul vor recolta, fie şi pentru a mă contrazice, cîte ceva din vechea mea încercare… Am fost demascat. Sportul românesc din 9 iulie (1994) îşi informează cititorii, cu litere de-o şchioapă, că „Andrei Pleşu nu ştie numele selecţionerului”. Tot necazul vine de la un interviu din Evenimentul zilei în care George Pruteanu a avut cruzimea să reproducă o bîlbîială fatală a subsemnatului apropo de simpaticul domn Iordănescu: în goana formulării, i-am zis Iordă... cheanu, apoi... ...chescu, expunîndu-mă astfel stigmatului public. Cu o chestie ca asta – sînt perfect conştient – nu se glumeşte: poţi să nu ştii tabla înmulţirii, data bătăliei de la Rovine, categoriile lui Aristotel, distanţa dintre Soare şi Jupiter. Sau, din contra: n-ai decît să le ştii. Dacă însă nu ştii „numele selecţionerului”, nimeni nu te mai poate salva: eşti o căzătură, un vîndut, un fandosit. Meriţi să ţi se spună „mă, animalule!”, să fii dat pe mîna poporului suveran cu care nu vrei să compătimeşti, să fii lăsat fără galoane, fără charismă, fără electorat, fără dreptul de a mai apela la drepturile omului. Eşti în situaţia lui Costăchel Gudurău şi poţi clama, odată cu dînsul: „Viaţa, onorul nesigure”, „Tremur viaţa me, nu mai putem merge cafine”. Aşa că mă grăbesc să-mi cer scuze.
De fapt, ştiu numele selecţionerului. Cum să nu-l ştiu? Cine nu-l ştie? Mai mult: selecţionerul mi-e simpatic. Povestea cu numele a fost o scăpare, un lapsus, o dandana. Merg şi mai departe şi spun: nu numai selecţionerul îmi e aproape, ci şi fotbalul (pînă la un punct). Vorba lui Kant: „Sentimentul umanităţii nu m-a părăsit pînă-ntr-atît!” Am urmărit toate meciurile României, ba chiar şi bucăţele din alte meciuri: m-am bucurat, m- am întristat, am avut emoţii. Recunosc: nu sînt ceea ce se cheamă un microbist. Dar am curiozităţi, temperament, afecte. Sînt recuperabil. Sînt gata să urmez exemplul maestrului meu, domnul Constantin Noica, şi să iau mai în serios jocul pe care „specialiştii” îl numesc, atît de inspirat, „jocul cu balonul rotund”.
Dar domnul Noica nu e singurul model posibil. Îmi amintesc de un interviu luat lui Emil Cioran, la Paris, de Gabriel Liiceanu. Cioran povestea cum, în copilărie, se împrietenise cu groparul din Răşinari, care îi dăruia din cînd în cînd cîte un craniu în loc de minge. „Aşadar, aveaţi de mic o oarecare propensiune spre morbid” – sonda, analitic, amicul Gabriel. „Da' de unde! – replica Cioran. Pur şi simplu îmi plăcea fotbalul!” Nu mă pot abţine să nu suspin admirativ şi nostalgic: „Ce generaţie!” Mă simt atît de stingherit de insuficienţa angajării mele sportive (deşi în adolescenţă am practicat înotul şi, pardon, boxul), încît aş vrea să ofer o minimă compensaţie, să contribui şi eu, după puterile mele şi cu modeste instrumente livreşti, la consolidarea imaginii fotbalului în lumea de azi. Aş începe prin a spune că momentul de culminaţie al acestui sport e legat de Florenţa clanului Medici. Sub numele de Calcio Fiorentino, fotbalul s-a impus, atunci, ca joc de Curte, ca serbare aulică. Prin urmare, prima lui conotaţie istorică este nobleţea. Între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea i se dedică poeme, i se fabrică legende, i se elaborează reguli stricte. Documentele spun apăsat că nu oricine poate fi spectator al unui astfel de joc şi că, mai ales, nu oricine poate să-l joace. Jucătorii legitimi trebuie să fie „non servi, non ignobili, non infami, ma gentil’huomini, signori e principi”. Calcio e, prin definiţie, aristocratic. Cei mai buni maestri di campo primesc premii din mîinile unor cardinali. Ca tuturor marilor îndeletniciri renascentiste, jocului florentin i se găseşte o impozantă ereditate: el ar proveni din latinul harpastum şi din grecescul sphaeromachia. Simbolurile cele mai alese sînt mobilizate pentru a consacra prestigiul acestui sport. Mingea, devenită element de blazon al familiei Medici, e manevrată ca atribut solar, aşadar, ca simbol al autorităţii supreme. Perfecţiunea sferică uneşte într-o semnificativă coerenţă mingea, mărul şi cosmosul. Jocul mingilor e un joc planetar.
Pe de altă parte, rostogolirea lor imprevizibilă, instabilitatea echilibrului lor evocă tema hazardului şi a deşertăciunii. Fortuna şi Vanitas sînt zeităţile tutelare ale fotbalului. Thomas Morus nu se sfieşte să definească lumescul drept a footeball. Aspectul solar, masculin al mingii rămîne însă predominant. Fotbalul capătă virtuţi civilizatoare şi terapeutice. O baladă engleză din secolul al XVII-lea îl recomandă ca remediu al melancoliei. O fantezie a aceluiaşi secol îi atribuie lui Amerigo Vespucci ideea de a-şi fi pus echipajul să joace fotbal, demonstrativ, dinaintea regelui Angolei. Încet-încet, o uşoară derivă îşi face loc însă în fastul baroc al acestui topos. Dintr-o competiţie desfăşurată – conform unei definiţii din secolul al XVI-lea – senza arme, piacevolmente, afine d'onore, fotbalul ajunge să valorifice tot mai des virtuţile războinice. El oferă de la o vreme quasi una imagine di vera battaglia. Publicul devine supraabundent şi barbar. Mărturii seicentiste vorbesc despre una infinità di spettatori, care privesc de pe acoperişuri şi abuzează de tobe, trompete şi fluiere. Devin necesare liste de interdicţii disciplinare pentru cei care joacă, dar mai ales pentru cei care privesc. Lucrurile trebuie să fi arătat destul de rău către finalul veacului al XVII-lea, cînd cineva găseşte de cuviinţă să noteze că virtutea cea mai utilă în materie de calcio este pacea interioară, controlul de sine al tuturor celor care participă la spectacol. Fără această virtute – spune textul – competiţia seamănă cu „turbarea unor animale smintite”, dezonorîndu-i pe competitori şi pe spectatori deopotrivă. Inevitabile latenţe de haos şi de vulgaritate (uneori amuzantă, ca aceea a unor cîntece de carnaval care supralicitează jocul de cuvinte palle „mingi” şi palle „testicule”) vor fi existat de la bun început în practica fotbalului florentin, condamnat sever de Savonarola. Latenţele acestea s-au dezlănţuit însă în timp pînă la a provoca o totală „proletarizare” a jocului. Contextul nobiliar iniţial e uitat. Calcio devine, în secolul al XlX-lea, soccer. Fotbalul pare condamnat la involuţie, poate din cauza unui „păcat originar”, pe care istoricii n-au întîrziat să-l dezvăluie. O sursă de la începutul secolului al XlV-lea pretinde că primii „fotbalişti” au fost o şleahtă de ucigaşi, care se distrau lovind cu piciorul (cam ca Emil Cioran în copilărie) capetele desprinse de trup ale victimelor lor. Ori de cîte ori fotbalul păstrează miasmele acestei obîrşii, ori de cîte ori plăcerea e înlocuită prin îndîrjire, omul de cultură are dreptul să întoarcă spatele.
Dacă, la capătul unui meci, un jucător poate fi împuşcat, dacă suporterii echipei cîştigătoare vor să-i suprime pe suporterii echipei învinse (sau viceversa!), dacă populaţia victorioasă ia cu asalt, în stil bananier, ambasadele „duşmane”, dacă isprăvile lui Hagi ne îndeamnă să urlăm atletic „noi sîntem români!” (ca şi cînd e vreun pericol să fim luaţi drept altceva), dacă toate acestea sînt posibile, atunci nu numai „numele selecţionerului” poate fi uitat, ci numele însuşi al fotbalului, cu toate vedetele, gloriile şi nemerniciile sale.
