Cine ne guvernează?
În curînd, la salonul bucureştean al cărţii, Editura Humanitas va lansa o nouă colecţie de „perle”, alcătuită de neobositul Radu Paraschivescu şi „specializată”, de data aceasta, pe politicienii autohtoni. Cartea se va numi Cum gîndesc politicienii?, dar va avea şi un subtitlu retoric: Cum? Gîndesc politicienii?
Să lămurim, de la bun început, lucrurile: 1. Nu există om care, într-un moment sau altul, din oboseală, pripă, neatenţie, să nu aibă „scăpări” de exprimare inadecvată, să nu se facă vinovat de inadvertenţe, mai mult sau mai puţin ridicole. 2. Nicăieri în lume, politicienii nu sînt o „castă” infailibilă de oratori ciceronieni, scutiţi de derapaje logice sau stilistice. Dar, 3: Aglomerarea, la vîrf, a inepţiei, densitatea - pe scena publică - a comicului involuntar, precaritatea intelectuală şi gramaticală a actorilor politici din scumpa noastră patrie sînt fenomene greu de egalat pe alte meleaguri. Cine nu crede să răsfoiască volumul, pe cale de apariţie, al lui Radu Paraschivescu.
Va constata, inevitabil, că, indiferent de amplasamentul de partid, mulţi dintre reprezentanţii „elitelor” noastre conducătoare au, cum o spune antologatorul în prefaţă, nu numai grave carenţe de competenţă, ci şi ireparabile corijenţe la capitolele „maniere”, „exprimare”, „stil”. Victima cea mai tristă a patrioţilor care ne conduc e însăşi limba maternă. Exemplele sînt puzderie. Veţi găsi, în paginile cărţii, pasaje amuţitoare: se vorbeşte despre „deficit de lipsă” (Norica Nicolau), despre „sume infirme” (adică infime, Vanghelie dixit), despre „limite care se apropie de sfîrşit” (M. Geoană, îngrijorat şi de faptul că „pierdem în fiecare zi o hemoragie a economiei naţionale”), despre necesitatea de „a începe să demarăm” (A. Videanu), despre „sintagma” (adică sintaxa!) frazei (C.P. Tăriceanu), despre ”a opri stoparea declinului” (M.Geoană), despre ”un neadevăr inexact” (Ilie Verdeţ), despre „cadavrele neînsufleţite ale celor decedaţi” (M. Duşa), despre afinităţi „largi şi lungi” (Tinel Gheorghe), despre „rezultate finale care se vor da la sfîrşit” (E. Nicolicea), despre „alegeri electorale” (Crin Antonescu), despre nevoia de „calmitate” (E. Nicolaescu, vrînd să spună de „calm”), sau despre „prejudecăţi”, cînd, de fapt, C.P. Tăriceanu se referă la „prejudicii”. Nu vom pomeni (sînt prea multe!) miracolele discursului becalian, deşi e vorba de o sursă inepuizabilă, nu lipsită de o anumită candoare („Tocmai am fost la Muntele Athos şi am mai dat un milion şi o sută de mii, ca să refac relaţia dintre români şi Dumnezeu.” Cui i-ar trece prin cap că Instanţa Supremă lucrează pe bază de bacşiş?) Sau - nu lipsit de oarecare adresă – „Tăriceanu VIP? Very Import (sic!) Papagal. Auzi la el, ce tupeu obraznic!”). Vom trece şi peste panseurile inenarabilului Vanghelie (preocupat de propria ubicuitate, de vreme ce se simte confortabil în orice mediu: ”Şi într-un pom dacă mă puneţi, eu am puncte de vedere.”, dar şi ”Vocea mea se face auzită oriunde. Şi pe sub apă.”). Mai greu de înţeles sînt formulele monumentale ale unor „combatanţi” ceva mai pretenţioşi: campion rămîne Mircea Geoană, ghinionist, aproape duios, pe toate planurile: ”Românii nu au voie să ierte viitorul acestei ţări.”, „De la agonie la extaz este decît (sic!) o secundă.”, ş.a. Apoi Liviu Dragnea, hărţuit de „hipercorectitudine” gramaticală („Ca şi evoluţie, PSD a evoluat binişor ca şi cotă de încredere.”), de nevoia de transparenţă (”E important să ştim cine cu cine vorbim şi dacă mă uit la tine să ştiu că tu eşti tu.”) şi de amor pentru şeful lui (”M-am simţit încărcat pozitiv cînd am fost cu Ponta în comunele sinistrate.”). De afecţiune partinică e capabil şi Marian Oprişan: ”Şi eu ţin la piciorul [lui Victor Ponta] şi ştiţi că mi-e drag din acest punct de vedere.”
Ponta însuşi face declaraţii tulburătoare: crede că Ferdinand a fost primul rege al României, îşi legitimează istoric plagiatul („Pe vremea mea nu se preciza sursa.”) şi practică relativismul electoral („Cînd putem, ne ţinem de cuvînt.”). Traian Băsescu oferă, la rîndul lui, reflecţii surprinzătoare (”Este mult mai bine, zic eu, să îţi faci lecturile pe vapor decît să faci sex cu fundul”), îndrăzneţe distribuiri de responsabilitate (”Vor răspunde şi autorităţile, dar şi Dumnezeu puţin, că ne-a dat atîta apă”), precum şi măsuri drastice, dar nuanţate (”Urmează să instituim carantina moale, tare şi de alte categorii.”). Klaus Iohannis, n-o să credeţi, are simţul misterului: ”Vor mai apărea candidaţi surpriză - şi surprize de iepuri, şi iepuri de surprize.” Sau: ”Între noi poate că au fost întîlniri, dar n-am participat eu.” Sau, încă: ”Există aproape numai lucruri care schimbă fundamental lucrurile.” Călin Popescu Tăriceanu are idei sofisticate despre cariera publică (”Modelul de urmat în politică nu este cel al băiatului cu mucii în freză”), riguroase analize politice (”Dacă unii lideri politici doresc ca România să evolueze după formula dinţi de ferăstrău, adică doi ani în sus, doi ani în jos, atunci rezultatul va fi o linie orizontală”) şi ieşiri polemice poliglote (”Mr. Geoană, I fuck you!”).
Teodor Meleşcanu furnizează o probă de rafinament din zona „intelligence”: ”Trebuie să recunosc că fraza pe care am spus-o în emisiunea dumneavoastră n-am spus-o eu.” Vreţi să ştiţi ce înseamnă un tehnocrat adevărat? Ne-o arată gîndirea lui Daniel Constantin: „Opt mii de standard output înseamnă, în traducere, opt capete de vaci.” Interesante observaţii strategice face, evident, Gabriel Oprea: „Cel mai mare pericol, în momentul de faţă, îl reprezintă siguranţa cetăţenilor”, sau „Sîntem un partid militarizat, în sensul bun al cuvîntului.” Provocator psihanalizabile sînt unele opinii ale Elenei Udrea: „Tot ce se scoală deasupra nivelului mării poate fi considerat cu certitudine genial.” Sau: „Încă nu-mi dau seama de ce mă trezesc în patul meu.” Sau, în plan politic: „La alegeri, greii din PSD îl aşteaptă pe Ponta cu săbiile scoase. Nu se văd, dar sînt scoase.” Gabriela Firea are o înţelegere aparte a ideii de „dilemă”: „Bucureştenii au de ales între o certitudine, şi acea certitudine sînt eu.” Indiscutabile sînt şi competenţele sale medicale: „Stresul, alcoolul şi ţigările dăunează grav impotenţei.” Eugen Nicolicea admite că e creştin, „dar pînă la o limită.” Un opozant amar se dovedeşte Teodor Atanasiu: „Lipsa apei calde duhneşte a pesedism.” Valeriu Zgonea vorbeşte ca un adevărat om de cultură: ”Am un sentiment de fatigue. Ştiţi ce înseamnă? De oboseală. Noi, în Oltenia, îi spunem efectul Real Madrid.” Vreţi să ştiţi ce este acela un traseist? Vă spune Vasile Blaga: ”În definiţia mea, împărtăşită şi de conducerea Partidului Democrat Liberal, traseistul este un traseist.” Nu mă pot opri.
Colecţia adunată de Radu Paraschivescu e inepuizabilă. Rîzi ce rîzi, dar în cele din urmă îţi dai seama că rîzi de tine. Pentru că vedetele cărţii sînt aleşii tăi. De ieri, de azi şi de mîine…
