Ne-trebnici, ne-vrednici, ne-toţi
Dincolo de pejoraţia radicală a termenilor din titlu, există şi sensuri ale lor nu neapărat mai blînde, dar mai neutru descriptive: la fel de întristătoare, dar mizericordios clinice. Mai ales dacă folosim cratima intre prefixul negaţiei şi restul cuvîntului, descoperim ceea ce, în toate cele trei cazuri, stimulează mila.
Ne-trebnicul e, pur şi simplu, incapabil să ducă o treabă pînă la capăt, inapt să „producă”, inutil, neînsemnat, anonim în cronica sa inerţie. Ne-vrednicul pendulează între ne-vrednicie, ne-învrednicire, ne-onorabilitate şi dispreţ. Cît despre ne-tot, ce să mai vorbim: e aproape un năpăstuit al sorţii: ne-întreg, mărginit, tont, nătărău, prostănac. Aproape că nici nu te poţi supăra pe el. Nu mai spun că, cinstit vorbind, cu toţii avem momentele noastre de ne-trebnicie şi ne-vrednicie. Cu toţii sîntem, din cînd în cînd, netoţi. E plină lumea de inşi fără de folos, fără de merit, neghiobi, tonţi, tîmpi. Grav este cînd indivizi din această categorie ajung să constituie „elita” ţării, „vedetele” ei, „oligarhia” de care depinde soarta fiecăruia dintre noi. Să ne uităm în jur: cutare mare politician chefuieşte şi îşi face concediul cu oameni de afaceri care ajung suspecţi într-o cercetare cu iz penal. După care declară că nu-i cunoaşte. Forurile judecătoreşti îl acuză de minciună. Eu aş fi mai blînd: omul e ne-tot, neghiob, caraghios. Cum să spui că nu-i cunoşti pe unii cu care ai benchetuit la vedere? Şi, mai ales, cum să pretinzi, după incriminare, că, de fapt, eşti persecutat politic?
Cutare alt mare politician îşi adjudecă, prin furt, un titlu academic. Furtul e evident, grosolan, jenant. Ei bine, insul cu pricina are nervii să-i numească pe descoperitorii furtului „politruci”, securişti, duşmani ai naţiunii, invidioşi pe isprăvile sale de partid şi de stat. Aici ne-trebnicia e şi lipsă de hărnicie, suspensie a efortului propriu, nepunerea „osului la treabă”, neonestitate morală şi intelectuală, dar e şi lipsă de demnitate personală, adică ne-vrednicie, iar, în ultimă instanţă, încăpăţînare prostească, mărginire sufletească, neghiobie: în loc să-ţi ceri scuze, blestemi mapamondul pentru că te-a prins furînd. Netoţi sînt însă şi cei care spun că prea se face caz de chestia cu „plagiatul”. Altele sînt problemele ţării! Păi atunci să le dăm pe mîna oricărui borfaş ţanţoş, a oricărui impostor fudul şi băşcălios. Ca şi cum plagiatul n-ar fi o dovadă de necinste, de înşelăciune, oricînd „expandabile” la nivel guvernamental. Şi ca şi cînd titlul de doctor e un fel de broşă nesemnificativă, pe care, „la ocazii”, ţi-o pui, mîndru, la butonieră (şterpelind-o, eventual, de la mall). Dar peisajul netrebniciei, nevredniciei şi tonţeniei autohtone e infinit. Sînt pline partidele şi parlamentul de prostănaci care „se află în treabă”, de întreţinuţi fără nicio învrednicire, de nătărăi volubili, de „demnitari” fără demnitate.
Ajunşi la vîrf fără merit, fără competenţe, fără strădanie proprie, ei ne dau zilnic spectacolul tragi-comic al unei ţări la îndemîna oricui. Iar cînd cineva le cere socoteală, se dau victime ale unor comploturi politice, sau ale unor conspiraţii internaţionale care vor să ne căsăpească (ca şi cum am fi, pentru toată străinătatea, un fel de Eldorado, minune a planetei, numai bună de prăduit). Într-un fel, cam aşa e: în ce ţară din lume ajunge viceprimar al capitalei un exhibiţionist al „amorului propriu”, celebru pentru „inflamaţia” sa erotică faţă de o demi-mondenă nerecunoscătoare? În ce ţară din lume tot soiul de condeieri care n-au reuşit să-şi facă un nume pe cont propriu, se străduiesc să-şi facă unul sărind, furioşi, la beregata altora care, de bine de rău, au ce pune pe masă? În ce ţară din lume evenimentele politice de înalt nivel (şi importante pentru statul român) se reflectă în presă prin nesfîrşite comentarii privind rochia, genţile şi sutienele „primei doamne”? În ce ţară din lume cuvîntul „tehnocrat” e folosit ca înjurătură? În ce ţară din lume un jurnalist care se demască singur, patetic, drept ”ofiţer acoperit”, revine în scenă, după cîteva luni, ca foarte onorabil candidat la primăria Bucureştilor? În ce ţară din lume foştii preşedinţi continuă, după terminarea mandatului, să se agite, viril sau solemn, pe scena publică, ca şi cum fără ei nu se poate (cînd, de fapt, ei nu pot fără un rol pe scena publică)? În ce ţară din lume (vorbesc, evident, de ţările ”civilizate”, cu care ne aflăm în concurenţă...) parlamentarii îşi dau cu mir pe frunte ca să scape de un vot primejdios al colegilor? În fine, e obositor să inventariezi toate stuporile pe care comunitatea noastră le stîrneşte clipă de clipă. Şi, oricum, nu poţi spera să obţii vreun efect rectificator. Ba din contra, esti înfierat ca duşman al patriei, vîndut, vînzător, agent de influenţă, minoritar, burtos şi, mai nou „sorosist”.
Pe forumuri, domni şi doamne care scriu „m-am” într-un cuvînt şi „spuneţi” în două („spune-ţi”) şi care sînt gata să-şi jertfească restul zilelor pe altarul luptei antibăsiste te iau la mişto şi la trei păzeşte ca pe prostul satului, ori de cîte ori le vine la îndemînă. Una peste alta, simt tot mai des că măruntele mele comentarii sînt, cum ar fi spus Constantin Noica, o „non-treabă”, adică o activitate care pare „trebuincioasă”, dar e perfect nefolositoare. Faptul că nu mă opresc e felul meu de a fi netot, de a nu mă învrednici să-mi văd de treaba mea, atîta cîta mai e.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
