Vinovăţia ca drept al omului

Tendinţa generală este să lărgim într-atît sfera drepturilor omului, încît omul însuşi să devină „cazul particular“ al unei abstracţiuni. Existăm pentru a ilustra o teorie. Drepturile mele devin, cu alte cuvinte, mai importante decît mine: o religie, un cult, în care „persoana“ mea se dizolvă pios, pentru a nu contraria adevărul comunitar.

Evident că drepturile omului trebuie apărate, preluate în inventarul valorilor supreme ale civilizaţiei noastre. Cu condiţia, totuşi, să nu devină o doctrină de lemn, o ideologie utilă electoral, un ornament retoric. Ca orice fanatism, fanatismul în privinţa drepturilor omului se dovedeşte primejdios. Vulnerabilitatea europeană faţă de valul de atentate teroriste cu care ne confruntăm ba la Paris, ba la Nisa, ba la München (şi nu avem motive să credem că această serie, inaugurată sîngeros la New York în septembrie 2001, s-a încheiat) are drept cauză, între (multe) altele, incapacitatea poliţiilor locale şi a serviciilor secrete de a-şi face meseria. Această incapacitate se explică şi prin relativa acalmie în care s-a trăit, pînă acum, în ţările civilizate (ceea ce i-a făcut pe profesionişti „să-şi iasă din mînă“), dar şi prin piedica de principiu de care se lovesc în acţiunea lor, prin supralicitarea disproporţionată şi inadecvată a „drepturilor omului“. Deşi „dreptul la viaţă şi la securitate“ e axial în toate declaraţiile „universale”, dreptul la „diferenţă“, la manifestare liberă a propriilor valori, la integritate şi autonomie individuală dinaintea oricărei precauţii punitive par să prevaleze. Nu putem interzice demonstraţii „paşnice”, chiar dacă sloganurile afişate cer „măcelărirea celor care insultă islamul” şi declară că „Europa este cancerul, islamul e soluţia”. Nu e frumos şi ospitalier să popularizăm derapajele legale şi morale ale unor migranţi, încurajînd astfel o atmosferă ostilă faţă de ei, nu e cazul să trecem la expulzări, atitudini „rasiste”, restricţii, şi orice ar arăta a aroganţă neo-colonialistă. Ţin să fiu bine înţeles: nu identific amocul unor musulmani izolaţi sau al unor organizaţii musulmane de nişă, cu islamul în general.

Am o veche şi mare admiraţie pentru cultura arabă, pentru ce a livrat ea filozofiei, poeziei şi ştiinţei europene. Mistica musulmană a produs, de asemenea, capodopere de înaltă adîncime, la care revin adesea, cu sinceră adeziune. Cred că primul perdant al fundamentalismelor de ultimă oră este islamul însuşi şi mă mir, adesea, că nu se naşte, înăuntrul lui, o mişcare de autoapărare. Invoc mereu, în acest sens, un formidabil pasaj coranic (Sura 13, „Tunetul“, versetul 11): „Dumnezeu nu schimbă nimic în destinul unui popor, înainte ca poporul însuşi să schimbe ceva înlăuntrul său“. Cred însă că trebuie să lăsăm furiei musulmane dreptul de a se simţi vinovată, aşa cum trebuie să ne acordăm nouă înşine dreptul de a ne apăra cetăţenii şi modul de viaţă. Nu suntem imaculaţi. Dar defectele noastre nu vor face decît să se amplifice, dacă vom da curs fie extremismelor noastre, fie unei înţelegeri fleşcăite a drepturilor omului. Nimeni nu e vinovat – şi deci responsabil – pentru relele proprii. De vină sunt mediul, societatea, capitalismul, rasismul, părinţii abuzivi, patronii nemiloşi, şomajul etc. De altfel, cum am mai spus-o, „terorismul” nu e o specialitate musulmană. E drept însă că, de la o vreme, „stilistica” atentatului a putut lua drept „model” – chiar şi pentru nemusulmani – procedurile djihadiste. Tot soiul de frustrări private sau sociale, tot soiul de resentimente, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, tot soiul de exaltări paranoiace se „rezolvă”, prompt, cu arma în mînă. Vezi omorurile bezmetice din Statele Unite (făcute de americani care abuzează tot de un „drept:” dreptul la port-armă…), vezi cazul Breivik, vezi violenţele de la Leipzig ş.a.m.d.

Pe de altă parte, „corectitudinea politică“ nu e, nici ea, o invenţie a islamului. Or, viciul acestei noi religii este, din punctul meu de vedere,  suspendarea unui drept esenţial al vieţii (şi desăvîrşirii) interioare a omului: dreptul de a asuma, atunci cînd e cazul, fermentaţia purificatoare a vinovăţiei. Deriva a început de mult, de cînd sociologii şi psihologii europeni au decis să „explice” comportamentul fiecăruia, din copilărie, pînă la bătrîneţe, strict pe bază de influenţă externă. Nimeni nu e vinovat – şi deci responsabil – pentru relele proprii. De vină sunt mediul, societatea, capitalismul, rasismul, părinţii abuzivi, patronii nemiloşi, şomajul etc. Eşecul acestei „metode” e vizibil în pedagogia mondială de ultimă oră. O spune, într-o carte de curînd apărută, Alain Finkielkraut: „…din ce în ce mai mult, elevii devin sociologii propriilor lor turpitudini. Pentru a justifica violenţa, insolenţa, indolenţa de care dau dovadă, invocă (…) defecţiunile ascensorului social”. De vină e „sistemul”. Trăim într-o lume de nevinovaţi, de victime ale ambianţei, ale prejudecăţilor „reacţionare”, ale guvernelor, ale organizaţiilor internaţionale, ale complotului mondial etc. Pe acest fundal, avem „dreptul” să ne enervăm, să parcurgem toate etapele revoltei, de la „Occupy” la puşca mitralieră.

„A fi” e „a fi contra”. Contra cui? A oricui se nimereşte în calea noastră: vilegiaturiştii de la Nisa, adolescenţii dintr-un McDonald’s münchenez, liberalii de pe o insulă suedeză sau ziariştii de la Charlie Hebdo. „L`enfer c`est les autres!” Ceilalţi, mereu alţii decît noi înşine, trebuie pedepsiţi. Vinovăţia e lotul celor din jur. Lotul nostru, „dreptul“ nostru, ca oameni, e îndreptăţirea absolută, prezumţia de nevinovăţie…

Articol apărut pe Blogurile Adevărul