Noi victime ale persecuţiei politice

Prezumţia de nevinovăţie e un drept al oricărui cetăţean din ţările democratice. E evident, pe de altă parte, că acest drept nu mai e „îndreptăţit“ după ce culpa a fost dovedită. Hoţul prins asupra faptei nu poate avea tupeul de a solicita să i se acorde prezumţia de nevinovăţie. Trebuie spus, totodată, că prezumţia de nevinovăţie ţi se acordă.

Nu e o formulă autoreferenţială. Infractorul o poate ţine langa oricît cu declaraţii ţepene despre inocenţa proprie. Nu el decide dacă e vinovat sau nu. Ei bine, la noi („ca la nimenea“) a devenit curent discursul feciorelnic al călcătorului de lege: el nu e vinovat; e bun, brav şi curat. Se transformă deci, cum se spunea pe vremuri, din acuzat în acuzator. L-ai prins cu mîna în buzunarul tău? E o înscenare, pe care ai pus-o la cale din simplă duşmănie (politică). El îţi pipăia portofelul ca să vadă pînă unde mergi cu mîrşăvia. Ştie că eşti parte a unui sistem care conspiră la evacuarea lui. De ce? Fiindcă e un adversar redutabil, fiindcă e hiper-competent, fiindcă e iubit de popor, fiindcă n-ai cum să-l agăţi altfel decît prin malversaţiuni crase. Pe scurt: e bun, e prea bun. Prea ca la ţară…

M-am plictisit să tot inventariez caraghioslîcurile lui Victor Ponta. Uneori regret că nu şi-a găsit un mentor înţelept, care să fi valorificat cum trebuie bruma de calităţi pe care le are. Poate că dacă urca mai răbdător treptele carierei, ar fi binemeritat, la maturitate, vreo onorabilă funcţie publică. Dar el a fost „urcat în copac“ înainte de vreme. Şi s-a smintit. Aşa e cînd iei un plutonier sau un golănaş necopt şi îl proiectezi bezmetic pe cerul patriei, împovărîndu-l cu demnităţi supreme. Îl faci general de armată,  îi dai pe mînă rosturile ţării, îi fluturi pe la nas fotoliul prezidenţial. Din calităţile lui, atîtea cîte sînt, se alege praful. Omul capătă rău de înălţime şi pare că rîde singur, în sinea lui, de norocul care a dat peste el. Face şi el ce poate: driblinguri de gang, bănculeţe de şefuleţ răzgîiat, mici obrăznicii de cartier. Oricum, joacă nătîng cartea invulnerabilităţii proprii, a măreţiei eficiente, a viitorului său de aur. Toţi cei din jur sînt de mîna a doua. E singur în paradisul infatuării. Or, iată că e prins cu mîţa-n sac. A copiat, ca un corigent oarecare, zeci de pagini din teza sa de doctorat. El, sau cei pe care i-a plătit s-o scrie. Ar fi fost simplu să recunoască şi să-şi ceară scuze. Ar fi recuperat, astfel, niţică onorabilitate, ar fi arătat o fărîmă de bună cuviinţă, un dram de onestitate. Asemenea lucrui s-au întîmplat şi la case mai mari. Dar nu! Zăpăcit de aerul tare al imposturii, dumnealui îmbracă, viteaz, cămaşa contraatacului. A plagiat? Aş! – cum ar fi zis Ghiţă Pristanda. „Poate doar 20-30 de pagini, scăpate din condei, coane Fănică!“ (De fapt sînt vreo 90.) Şi apoi, ghilimelele s-au inventat abia după 2003! Iar autorii plagiaţi sînt listaţi la „bibliografie”, chiar dacă, în text, nu se specifică ce anume din lucrările lor a fost „preluat“ fără semnele citării. Să fie clar: plagiatorul e „victima inocentă“ a unui „atac politic“, a unei „execuţii mafiote“, gîndite perfid de politruci, comunişti, securişti, băsişti, klausiohannişti etc. Sar la bătaie şi prietenii plagiatorului. Ioan Rus  vede lucrurile în mare: de la Aristotel şi Platon, de la Newton la Einstein, toţi au plagiat! Aşa că a se slăbi! Să se termine odată cu derbedeii care, cînd te văd furînd găina vecinului, strigă în gura mare că eşti hoţ! Nu eşti hoţ. Pe vremea „formaţiei“ tale, furtul găinii din ograda de-alături era îngăduit. Nu se inventase găina proprie. Doar comuniştii şi securiştii şi mafioţii nu ştiu asta.

Spectaculos, pe această linie e şi cazul lui Gabriel Oprea. Insul m-a amuzat de multe ori prin apariţiile sale abia articulate, prin curba prăbuşită patriotic a buzelor, prin aerul său solemn, de grănicer insomniac. Avea şi o caracteristică inconfundabilă: vorbitul îi venea atît de greu, încît îi cerea un efort de încordare maximă, care se exprima prin inconturnabila închidere a ochilor. Şi viceversa: odată redeschişi, ochii paralizau funcţia vorbirii. Ei bine, aflăm cu stupoare că acest domn pe care nu-l creditez să scrie corect nicio pagină de „dictando“ este doctor. Ba chiar conduce doctoratele altora. Magnanim, şi-a făcut o datorie din a blagoslovi cu înaltul grad academic şi o fostă secretară încă fragedă, de la Ministerul Apărării, dar şi fiica şi ginerele şi cuscrul şi cîţiva prieteni. Din păcate, chestia răsuflă. Nu pare chiar în regulă. Reacţia generalului? Complot! „Unii” s-au speriat de anvergura sa. Au văzut că e băiat de băiat, că „pe-aici nu se trece”, că e un mare român.

Nici străinătatea nu e „străină” de aceste murdare manevre de demascare. Lucrurile sînt însă, în acest caz, mai complicate decît la Victor Ponta. Graniţele complotului sînt mai largi şi mai pestriţe. Pe domnul general l-a decorat cu „Steaua României” însuşi Emil Constantinescu. Iar doctoranda sa, tînăra secretară Adela Popescu, de la Ministerul Apărării, a primit două distincţii de la Traian Băsescu („Ordinul Virtutea Militară” şi „Ordinul Serviciu Credincios”) şi una de la Klaus Iohannis – nici mai mult nici mai puţin decît „Steaua României”! Cine să mai înţeleagă „meandrele concretului”? Cum ne vom descurca de-aici înainte fără eficienţa virilă a dlui Oprea? Cum de nu înţelegem că „doctoratul“ e un soi de mărţişor, pe care îl iei sau îl dai cui vrei, numai să fie cu gîndul la patrie?

De curînd, am mai auzit una, de data aceasta semnată Călin Popescu-Tăriceanu. Şi el are unele probleme cu justiţia. Dar nu vă lăsaţi prostiţi! De fapt, el are probleme cu propria lui monumentalitate. E atît de periculos pentru duşmanii lui politici, încît ”laboratoarele lor oculte” au declanşat o panicată operaţiune de ”demonizare”. Dacă îl lasă în pace, va ocupa fără dificultăţi scena, ca un fulger, ca un erou providenţial, ca o combinaţie năpraznică de Baiazid şi Mircea cel Bătrîn! Întregul orizont al patriei e luminat de patru vocabule magice: ALDE. Nu vă uitaţi la sondajele mincinoase care pretind că partidul dlui Tăriceanu nu se bucură decît de 2 pînă la 4% din preferinţele electoratului. E o minciună executată din ”ordin prezidenţial”. În realitate, el, omul care reprezintă simultan ”adevăratul liberalism” şi adevăratul pesedism, el care se preface că nu ştie cînd se spune ”care” şi cînd ”pe care”, ei bine, el a băgat frica în oase tuturor. Drept care încearcă să-l execute. E acuzat că ar fi făcut niscaiva declaraţii false pe la Parchet. Haida de! Umblăm cu fleacuri! Noi vrem să salvăm ţara şi voi umblaţi cu detectorul de minciuni… Ţara – între timp, ştim cu toţii – nu e prea uşor de salvat.

Traian Băsescu se joacă euforic de-a „Saturn mîncîndu-şi copiii“, liberalii nu se mai recunosc între ei, sepepişii au probleme la trasul cu arma, doamna Gorghiu-Blaga n-are probleme cu mai nimic. Nu ne-ar mai putea scoate la lumină decît o alianţă Ponta-Erdogan, „Patrula Vlad Ţepeş“ a Partidului România Unită (într-o şmecheră alianţă secretă cu UDMR), sau Donald Trump căzut la pace cu Putin.

Pînă atunci, n-avem de ales: vom lupta pentru prezumţia de nevinovăţie a vinovaţilor persecutaţi politic. Şi vom aştepta înscăunarea lui Călin, file de poveste. Adică a lui alde Popescu. Tăriceanu, mă-nţelegi! ALDE carevasăzică…

Articol apărut pe Blogurile Adevărul