Despre smerenie şi surîs

Poate Biserica să greşească? Dar, mai întîi, ce înseamnă „Biserica”? Eu, aşa frugal catehizat cum sînt, ştiu că e suma tuturor credincioşilor, iradierea sacrificială a Tatălui, prin Fiul, asupra întregii umanităţi. Biserica e „efectul” Întrupării, adică al deciziei lui Dumnezeu de a îmbrăţişa lumea. Or, iată că Preafericitul Părinte Patriarh  lucrează cu altă definiţie: „nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce are de făcut…“.

Cu alte cuvinte, Biserica e strict „instituţia Bisericii”, adică preoţii şi ierarhii, care n-au nimic de învăţat de la „turma“ laică. Eu cred că acest mod de a gîndi e, teologic, incorect. Nimeni, ierarh sau simplu credincios, nu e scutit de greşeală. Toţi sîntem oameni, toţi facem, ca Sf.Pavel, „răul pe care nu-l voim“, toţi stăm sub păcatul originar (ştiu, noi, ortodocşii, îi zicem „strămoşesc“, căci avem mare grijă să nu vorbim ca papistaşii) şi e bine să ne îngăduim unii pe alţii şi să învăţăm unii de la alţii. E foarte ciudat, prin urmare, să vezi şi să auzi un înalt ierarh – cel mai înalt – asumînd competenţe şi legitimităţi supreme. Din cîte ştiu, ortodoxia e foarte supărată pe dogma „infailibilităţii papale“. Pe de altă parte, ea tratează Biserica drept infailibilă, ceea ce e adevărat doar dacă vorbim de calitatea ei de depozitar şi păzitor al adevărului revelat. În rest, în dinamica ei lumească, în manifestările ei contingente, ea nu e ferită, din principiu, de neputinţe, excese şi confuzii. A nu asuma această posibilitate ar fi o probă reprobabilă de „slavă deşartă”.

 În contextul tragediei de la clubul „Colectiv“, a trebuit să constat că „Biserica“ (în accepţiunea ei „instituţională“) a comis grave greşeli strategice, de natură să îi fisureze competenţa duhovnicească şi prestigiul. N-o spun ca unul care vrea să lovească în ea. O spun ca unul care şi-ar dori să n-o mai vadă aplicîndu-şi singură lovituri, stricîndu-şi singură portretul, oferind pe tavă argumente celor care, dintr-un motiv sau altul, o duşmănesc.

Prima greşeală: a ratat momentul fierbinte al catastrofei. Trebuia să fie deîndată la faţa locului prin reprezentanţii ei de seamă, nu să recupereze cu o stingheritoare întîrziere virtutea „prezenţei“. (Nicolae Seinhardt: „…mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i şade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei“. Altfel spus, dacă, de pildă, Biserica se amestecă, „neinvitată“, în campania electorală, dacă acceptă să-l flancheze pe dl. Mazăre pe la cîte o chermeză politică, ar fi de sperat să se arate, fără invitaţie specială, şi în spaţiul unei aprige suferinţe omeneşti. Tot Nicolae Steinhardt: e imperioasă „adoptarea unei reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, al faptelor şi evenimentelor ei.“)  

A doua greşeală: Părintele Patriarh a reacţionat nervos, cînd a fost întrebat despre motivele absenţei sale: lumea să meargă la biserică, nu la club, să înveţe catehismul şi să nu se dea lecţii Bisericii. Unii „colegi” au mers şi mai departe: la clubul morţii se practica satanismul, vinovaţi pentru foc sînt arşii înşişi. S-ar spune că Judecata de Apoi a fost – prin decret sinodal? – devansată. Nu mai aşteptăm „secerişul“ final. Plivim neghina pe loc, îl scutim pe Dumnezeu de plictiseala aşteptării şi de povara evaluării de apoi. Rezolvăm noi lucrurile pe loc. Tăios, „creştineşte”, fără complicaţii sentimentale.  „Nicolae Steinhardt: credinţa „nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum, nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul.“

A treia greşeală: sfătuit, sau din proprie iniţiativă, Părintele Patriarh îşi dă seama de greşeala anterioară şi îşi cere iertare. Dar cum? Ceva în genul: „iertaţi-mă că n-aţi înţeles nimic! Poate nici cuvintele noastre n-au fost „lămuritoare”, dar, oricum, au fost „răstălmăcite”. Aşadar, vina e tot la noi. Smerenie? Căinţă? Blîndeţe? Nu: o eschivă morocănoasă, o ieşire formală din situaţie, filmată stîngaci, ca un comunicat oficial. Preafericitul Părinte Patriarh mai avea, de altfel, de reparat şi altă „scăpare“: prea fusese sever cu „tineretul” din club. Aşa că era musai să spună că iubirea creştină îi cuprinde şi pe cei care nu merg la biserică. Ca şi cum abia acum, în circumstanţe sîngeroase, Biserica s-ar decide să-şi reîmprospăteze lecturile evanghelice, să regăsească pasajul din Epistola către Romani în care se spune că Iisus „a murit pentru cei nelegiuiţi“, sau parabola nunţii fiului de împărat, din care aflăm că la masă sînt invitaţi, de-a valma, şi oaspeţi buni şi oaspeţi răi, sau fragmentul din Evanghelia după Matei, în care ni se aminteşte că Dumnezeu face să răsară soarele şi să cadă ploaia şi peste cei răi, şi peste  cei buni. Cu asemenea lecturi la zi, judecata aspră asupra celor morţi în foc, ar fi putut fi, poate, evitată…

A patra greşeală: Patriarhia se hotărăşte, la cîteva zile bune după dezastru să organizeze un fel de „contramanifestaţie“, ca pe vremuri. Parohii bucureşteni (cu cîţi mai mulţi enoriaşi alături) sînt „invitaţi” telefonic, pentru rugăciune, pe dealul catedralei patriarhale (ţineţi minte marşurile „spontane”, pe bază de tabel convocator, organizate de „oamenii muncii”?). În loc să fi avut iniţiativa unei reculegeri autentice cu lumînări aprinse la locul nenorocirii, Biserica produce o pastişă tardivă, cu un element, totuşi, de „originalitate”: nu mai aşezăm lumînările una lîngă alta, într-un neregizat elan de compasiune, ci vorbim cu maicile să facă din lumînări o cruce frumoasă, demonstrativă, desenată cu „ordine şi disciplină”.

A cincea greşeală: în plină dezbatere, expus criticilor de tot soiul, Părintele Patriarh merge la Suceava, unde e omagiat cu titlul de „cetăţean de onoare”. Ceremonia nu mai putea aştepta. Era obligatoriu să aibă loc acum. Biserica nu se poticneşte de zgomotul lumesc  al unor împrejurări trecătoare… La toate astea, se adaugă rumorile colaterale. Ateii, liber-cugetătorii, „laicizanţii” exultă dinaintea atîtor gafe şi profită de ocazie pentru a-şi consolida ideologia, renunţînd, uneori, la minimale reguli de politeţe, iar „devotaţii” credinţei străbune, civili sau învestmîntaţi preoţeşte, fac şi mai rău litigiului, ţinînd previzibile şi fade discursuri pioase, „în apărarea superiorilor” lor. Am văzut, pe Trinitas, adevărate programe „omagiale”, cu imagini preluate, respectuos, din discursul „şefului” şi cu neconvingătoare zbateri apologetice (orientate, în general, împotriva catolicilor, vinovaţi de rele mult mai mari…). Cutare preot mai în vîrstă oferea un discurs de sub-inginer ţanţoş, plin de referinţe tandre privind propriile suferinţe şi succese, iar cutare altul, mai tînăr, se epuiza în conformisme de utecist harnic, atent să nu dezamăgească „organele”. Ştiu că există şi foarte mulţi clerici care au privit cu inima strînsă derapajele „instituţiei”. Grav este că atmosfera dinăuntrul acestei instituţii e astfel „alcătuită”, încît oamenilor le e frică să se manifeste critic. O cale sigură spre autoritarism şi implozie.

Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate, momentul, să aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont. Nu e vorba de reforme „revoluţionare“, de apostazii la modă, de gesturi mari. E de umblat, pînă una alta, la detalii, la o nouă stilistică a atitudinii.  Îl invoc, iarăşi pe Nicolae Steinhardt, cu propunerea de a lua exemplu de la Duhul Sfînt însuşi, „carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă“. Sau Pavel Evdokimov: „Frumoasa mediocritate a celor care «gândesc bine» şi se iau în serios impune stilul apăsător al regulilor şi constrîngerilor şi mentalitatea lor exprimată prin discursuri edificatoare şi predici ale căror formule goale de conţinut sînt etalate în mijlocul inflaţiei verbale universale. N-au afirmat, oare, Părinţii Conciliului Vatican II, în mod clarvăzător, (Hopa! Evdokimov s-o fi dat cu Roma? – n.m.) că cel mai mare vinovat pentru ateismul modern este creştinătatea însăşi, cu teologia ei scolastică, cu predica ei arhaică, cu catehismul ei neadecvat la obiect?“

Ideal ar fi ca lucrurile să înceapă de sus în jos. Îmi permit, deci, să-i spun Părintelui Patriarh Daniel, în amintirea momentului din 1990, cînd s-a constituit Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii: Preafericite Părinte Patriarh, e de înţeles că dincolo de atributul de „părinte duhovnicesc” al naţiei, a trebuit să-l asumaţi şi pe acela de „bun gospodar”. Dar feriţi-vă să alunecaţi, mai departe, spre postura de „ştab”, grăbit cu judecata şi zgîrcit cu iubirea. Şi, ca prim pas, eliberaţi-vă chipul de tenta sumbră pe care a căpătat-o. Reînvăţaţi să surîdeţi… 

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.