Credibilitatea presei la alţii şi la noi
Prestigioasa revistă Der Speigel analizează, într-unul dintre ultimele sale numere, criza de credibilitate cu care se confruntă, mai nou, mediile din Germania. 40% din „consumatorii“ de presă din Republica Federală declară, conform sondajelor, că presa nu e demnă de încredere. E „dirijată“ discret de guvern, de cancelar, de partide.
Pune mereu pe piaţă subiecte „fierbinţi“ (Grecia, Ucraina, valul de emigranţi din ţările arabe), pentru a ţine sub obroc adevăratele probleme ale ţării: numărul insuficient de profesori, igiena precară din spitale, şomajul, spargerile de locuinţe etc. Un fost redactor de la Frankfurter Allgemeine Zeitung a publicat, în 2014, o carte de oarecare răsunet pe tema corupţiei de presă. Titlul: „Jurnalişti cumpăraţi”. De la reacţii negative pe forum faţă de mediile „mincinoase” s-a ajuns chiar la confruntări directe: demonstraţii de stradă cu lozinci vehemente („propagandă greţoasă”, „procentul de adevăr din ziare: 1%”, „odată şi-odată punem noi mîna pe voi” ş.a.m.d.), dar şi atacuri fizice la adresa unor jurnalişti.
Pe de altă parte – ne spun gazetarii de la Der Spiegel – situaţia nu trebuie luată în tragic. Şi alte instituţii ale statului sunt în cădere de credibilitate: partidele, Biserica, guvernul, parlamentul. Reacţia corectă şi eficientă faţă de acest episod nu e nici ignorarea, nici hiperbolizarea lui. Trebuie, pur şi simplu, ca ziariştii – şi toate celelalte instituţii – să ia lucrurile în serios, să se pună în discuţie, să dea mai multe informaţii despre modul în care îşi fac treaba. Ca român, aş avea şi alte observaţii de făcut, apropo de nemulţumirile exprimate de cetăţenii germani dezamăgiţi. Mai întîi, ei au tendinţa naivă de a crede într-un mecanism de manipulare a presei foarte rudimentar: se dă un telefon, se convoacă reprezentanţii ziarelor mari în birourile cancelariei federale ca să li se spună ce să scrie, se primesc ordine de la NATO etc.
Apoi, este excesivă ideea că Grecia, Ucraina, valul de emigranţi din afara Europei sunt probleme „inventate”, exerciţii de „camuflaj”, diversiuni menite să distragă atenţia de la adevăratele dificultăţi naţionale. Ca să nu mai spun că, dacă igiena din spitalele nemţeşti e discutabilă, e greu să găseşti calificative potrivite pentru starea aşezămintelor sanitare de la noi… De neajunsurie învăţămîntului românesc în comparaţie cu cel german nu mai vorbim. Dar, în fine, fiecare şi le ştie pe ale lui. Mai interesant e pasul al doilea al dezbaterii: dacă nu mai aveţi încredere în presă – sunt întrebaţi „protestatarii” – de unde vă luaţi informaţia? Răspunsul unanim este: de pe Internet.
Reţelele sociale sunt, aşadar, credibile în mult mai mare măsură decît mass-media. Or, aceste reţele sunt expuse, la rîndul lor, subiectivităţii volubile a interlocutorilor, zvonurilor neverificabile, supralicitării emoţionale. Forum-urile se definesc, în principiu, printr-un masiv impuls anti-instituţional, anti-elitar, autosuficient. Întrucît Internetul presupune un acces rapid la „cunoaştere”, cei care îl frecventează au înclinaţia să se considere „atoateştiutori” şi, în consecinţă, capabili şi îndreptăţiţi să se pronunţe despre orice, să judece pe oricine. Într-o primă instanţă, internautul nu crede nimic din oferta „pieţei oficiale”, dar, într-o a doua, e gata să accepte, cu fanatică promptitudine, orice mesaj lansat „pe reţea”. Se configurează, astfel, o alunecare riscantă de la democraţia reprezentativă – în care trăim cu toţii – la un soi de democraţie directă, cumul al tuturor vocilor, mai mult sau mai puţin calificate, care consideră că au ceva de spus. La noi, tipul acesta de dezbatere e, probabil, prematur.
E evident că şi presa noastră e manipulată şi manipulatoare, e evident că Facebook-ul devine, galopant, o instituţie cu mare potenţial de intervenţie publică, e evident că e foarte greu să sistematizăm, cu discernămînt, puzderia de informaţii de toate soiurile, care ne îneacă zilnic. Avem însă şi cîteva „specificităţi” demne de atenţie. M-a amuzat să citesc, în gazeta germană, că una din cauzele îndepărtării presei locale de imediatul uneori dureros este „academizarea” meseriei de gazetar. Măcar de asta suntem scutiţi… O altă caracteristică notabilă a mediului nostru jurnalistic este preeminenţa individualui asupra instituţionalului. „Vedetele” sunt mult mai importante şi mai influente decît „firmele” la care lucrează. Manipulatorii înşişi sunt, de regulă, persoane private, cu interesele lor adiacente, iar nu instituţii compacte, cu program coerent. Nu atît partidul X, sau guvernul, sau parlamentul dau directive strategice, ci patronul Y, micul grup Z, gaşca tenace T. De remarcat este şi faptul că deprinderea de a te pune, ca profesionist, sub semnul întrebării, de a-ţi tempera partizanatul, isteriile conjuncturale, derapajele deontologice e cvasi-absentă din peisajul nostru mediatic. Fiecare jurnalist e gata să sară la gîtul unui coleg sau al unei persoane publice, dar nu se pune niciodată în discuţie pe el însuşi. Jurnalistul român, de orice culoare ar fi, are întotdeauna dreptate. Şi dacă îi conteşti demersurile, opiniile, motivaţiile, devii rapid un adversar al „libertăţii de expresie“.
Pe scurt, la noi lucrurile sunt mai pestriţe, mai zemoase, mai jucăuşe… Credibilitatea presei? Haida de! Că n-oi fi matale doctor în credibilitate! Viaţa e complexă! Vastă! E dreptul fiecăruia să iasă la bătaie, să fenteze, să schimbe, uneori, frontul, să-şi ceară porţia de succes şi de legitimitate. Restul e aroganţă „principială”, dăscăleală „de fiţe”, vorbărie elitistă.
