Melancolic, despre democraţie

Mai toată lumea ştie cum a definit Winston Churchill democraţia: „cea mai proastă formă de guvernămînt cu excepţia tuturor celorlalte“. Mai expresivă (şi mai scandaloasă) este însă o altă formulare a prim-ministrului britanic: „Cel mai puternic argument împotriva democraţiei este o conversaţie de cinci minute cu un votant obişnuit“. Ce poate rezulta dintr-o astfel de conversaţie?

Că „votantul obişnuit” are criterii de evaluare care nu prea au de-a face cu democraţia, cu „principiile”, cu ideile sublime şi valorile diafane. Pe scurt, că votul lui e, în genere, incompetent, umoral, părtinitor, manipulabil. Votează „promisiuni”, idiosincrasii, idei fixe, instincte şi interese private, speranţe oarbe. Nu perspectiva, ci imediatul, nu ţara, ci eu, „noi şi-ai noştri”. Cu alte cuvinte, votul nu e rezultatul reflecţiei responsabile, al unei alegeri dezinteresate, al unei opinii argumentabile. E o ”pornire”, un ”capriţ”, o toană, o ”pandalie”. Sau, măcar, simpla anticipare a unui profit personal. Şi asta nu numai la noi. În 1976, o mulţime de alegători germani l-au preferat pe Helmut Schmidt pentru că era din Hamburg, iar ei ţineau cu echipa de fotbal a oraşului cu pricina. Alţii o găseau foarte simpatică pe soţia candidatului, dna Schmidt… Dar e destul să te uiţi la marile adunări populare din jurul lui Adolf Hitler, la masele de cetăţeni italieni fascinaţi de Mussolini, la sutele de mii de entuziaşti izbucnind în urale ori de cîte ori un dictator „carismatic” îşi debitează lozincile. S-a mai spus: în asemenea situaţii, „masa” devine o dihanie distinctă de membrii ei, o vietate dezlănţuită, capabilă să legitimeze orice dezastru.

Să nu se grăbească comentatorii pe care îi indispun mereu, pînă la exasperare, să reia melodia „conservatorismului” meu defazat, a firii mele reacţionare, insensibile la suferinţele aproapelui şi la drepturile omului, a gîndirii mele ”visceral” anti-comuniste (dacă nu direct cripto-fasciste) etc. Nu, nu vreau să calomniez democraţia. Subscriu definiţiei churchilliene citate la început. Constat, totuşi, că tocmai în fisurile ei îşi găsesc locul duşmanii ei reali, sabotorii ”idealurilor” ei, cei pentru care democraţia e pură demagogie, instrument optim pentru achiziţia de ranguri, bunuri şi adepţi.

O privire rapidă asupra procedeelor politice de care uzează liderii dibaci pentru a-şi adjudeca – evident în mod democratic – susţinerea ”populară” evidenţiază două din temele lor predilecte:

1.Tema „pe-un picior de plai”, constînd în stimularea (virilă sau lacrimogenă) a sentimentului naţional. Suntem un popor ales. Suntem foarte buni, cei mai buni: de la frumuseţi şi resurse naturale la deşteptăciune, ospitalitate, omenie, toleranţă, modestie, hărnicie etc. Avem cele mai frumoase femei de pe planetă. Am salvat de păgîni, prin rezistenţa noastră eroică, civilizaţia occidentală. Suntem cei mai evlavioşi dintre creştini, suntem daci şi i-am învăţat latineşte pe romani. Avem haz (de necaz), avem demnitate, avem cei mai viteji strămoşi. Tipul acesta de cuvîntare dă o mare satisfacţie mai ales anonimilor frustraţi, cu identitate incertă, cu performanţă mediocră: se pot salva prin pedigree. Sunt, toţi, nu-i aşa, rude cu Decebal, Ştefan Cel Mare, Tudor Vladimirescu, Mihai Eminescu, George Enescu, Nadia Comaneci şi Gică Hagi.                    

2. Tema „dor şi jale”. Cu asemenea înzestrări, trebuia să facem parte din elita lumii. Iar dacă nu aşa stau lucurile, nu e vina noastră. Ba din contra! La cîtă excelenţă, atîta ghinion. Suntem înconjuraţi de duşmani, am fost, dintotdeauna, „în calea tuturor răutăţilor”, suntem marii păgubaşi ai istoriei. Urîţi de toţi, invidiaţi, pîndiţi de toţi hămesiţii, de toţi netrebnicii, de toate liftele universului. Toţi poftesc la averea noastră, la minţile noastre, la teritoriile noastre. Suntem preocuparea insomniacă a unei conspiraţii universale. Nu se ştie exact de ce, de ce tocmai noi? Procopsiţi, în diverse feluri, sunt şi alţii. Dar se vede treaba că suntem mai fîşneţi, mai cumsecade, mai făloşi decît toţi şi îi scoatem pe toţi din ţîţîni. Suntem ispita maximă a mapamondului, perla coroanei, vînată de hoardele reunite ale  colonialismului ocult.

Dacă facem o sinteză între populismul fascist şi cel comunist, „ideile” de mai sus, cu unele „acomodări” şi nuanţe, se dovedesc mereu valabile, numai bune de pescuit simpatii, voturi, militanţi şi soldaţi. Vorbim despre poporul suveran şi nedreptăţit, despre duşmani ascunşi (”agenturi”, ”grupuri de interese”, capitalişti veroşi, în goană după profit, evrei care conduc lumea, slavi necivilizaţi, americani imperialişti, organizaţii internaţionale care vor să ne amputeze suveranitatea, intelectuali vînduţi etc). Vorbim despre marile nedreptăţi pe care le-am suferit în trecut, despre reparaţiile morale şi materiale la care avem dreptul, despre viitorul luminos care ne aşteaptă, dacă ştim să ne alegem conducătorii. Nu uităm să pomenim cît mai des de „cei mulţi şi defavorizaţi, care binemerită sprijinul nostru”. Folosim abil, în disputele interne, „ameninţările” externe, înlocuim disputa inteligentă prin stigmat, băşcălie şi înjurătură. Iar dacă facem toate astea, vom fi iubiţi, vom fi aplaudaţi, vom fi votaţi. Tipul acesta de retorică nu dă greş niciodată. „Votantul obişnuit” o apreciază enorm şi e gata să o aducă la putere.

Carevasăzică e greu fără democraţie, dar nici cu ea nu putem dormi liniştiţi. Cu ce e superior – te întrebi inevitabil – hazardul alegerilor democratice (care aduc pe scenă cohorte întregi de parlamentari, miniştri, primari, prefecţi, consilieri judeţeni pe care nu vrei să-i auzi şi să-i vezi, darămite să le dai pe mînă soarta ta şi a naţiei), cu ce e, deci, superior acest hazard „generos” hazardului eredităţii monarhice (care poate aduce la vîrf personaje nereuşite, dar măcar cu un coeficient – mai puţin ipocrit – de „fatalitate”). De ce ar fi votul lui Mitică mai „onest”, mai ştiutor, mai îndreptăţit, decît votul întîmplării sau al Providenţei?

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.