Scuze, despăgubiri, iertare
De curînd, ministrul de externe german, domnul Frank-Walter Steinmeier, şi-a cerut scuze, în prezenţa omologului său rus, pentru suferinţele provocate de trupele naziste soldaţilor şi civililor de la Stalingrad în timpul luptelor din 1942-1943. Au trecut de atunci peste 70 de ani, dar memoria suferinţei e încă vie, iar victimile merită – fie şi această tîrzie – recompensă morală.
Nu de mult, preşedintele Germaniei Federale, domnul Joachim Gauck a făcut, de asemenea, un gest reparator, declarînd că ţara sa ar trebui să ia în considerare cu seriozitate cererea Greciei de a căpăta despăgubiri de război (în valoare de 278 miliarde de euro!) din partea agresorului german de la jumătatea secolului trecut. (Asta după ce, în 1960, Germania livrase deja Greciei – cu titlu de reparaţie materială – 115 milioane de mărci). Cu acest prilej, preşedintele Gauck a rostit o propoziţie memorabilă, demnă de atenţia şi respectul oricărei naţiuni: a cere iertare şi a lua în calcul eventuale despăgubiri este datoria de onoare a „oricărei ţări conştiente de istoria ei“.
Îmi spun, uneori, că, după război, Germania a compensat deja, cu asupra de măsură, relele pe care le-a făcut întregii planete în anii `40. Îmi mai spun că a te căi şi a oferi reparaţii substanţiale ar putea constitui şi premisa unui început de iertare. Nu te poţi scuza la nesfîrşit, dacă nu speri ca, într-un tîrziu, scuzele tale să fie acceptate. Pe de altă parte, ştiu că poţi ierta fără să uiţi şi că nu poţi oferi o iertare „de protocol” pe seama unor dramatice suferinţe individuale. Mama care şi-a pierdut fiul poate să-l ierte pe cel vinovat, dar numai în nume propriu. Nu putem ierta noi în numele ei. Prin urmare, gestul de a cere iertare rămîne, în orice condiţii, legitim, iar consecvenţa cu care Germania face acest gest e mai mult decît onorabilă: e comportamentul firesc şi nobil al unei „ţări conştiente de istoria ei“.
Inevitabil, mă întreb, totuşi, dacă există şi un comportament simetric al taberei celeilalte. Îmi amintesc, vag, că Mihail Gorbaciov şi-a cerut scuze, în 1990, poporului polonez, pentru masacrul de la Katyn (cca. 25 de mii de morţi), asumat de parlamentul rus drept crimă ordonată de Stalin abia în 2010. Dar nu-mi amintesc ca oficialităţile ruseşti să-şi fi cerut vreodată scuze pentru genocidul (prin înfometare) al populaţiei ucrainiene în anii 1932-1933 (peste 3 milioane de morţi). Lipsesc şi scuzele pentru uriaşa tragedie a Gulagului, pentru ofensiva sîngeroasă a trupelor sovietice asupra Budapestei (1956) sau asupra „primăverii“ pragheze (1968). Victimele regimului impus samavolnic de comunişti în mai multe regiuni ale lumii se ridică, după Stéphane Courtois, la aprox. 100 de milioane. Şi-a cerut cineva scuze, vreodată, pentru această catastrofă? De altfel, umanitatea poate inventaria şi alte dezsastre de acest tip, fără a-i identifica, riguros, pe vinovaţi şi fără a-i obliga să-şi asume vinovăţia.
Pendulăm între cei dispuşi să-şi pună decent, fără încetare, cenuşă în cap şi cei care defilează victorios pe scena istoriei, impenitenţi, puri, nesimţiţi: un soi de demoni exterminatori, siguri pe ei, oricînd pregătiţi să-şi testeze, din nou, „dexterităţile“. Nu-şi cer scuze, nu oferă despăgubiri. Şi, tocmai de aceea, nu pot fi iertaţi.
Articol apărut pe
