Gesticulaţia politică
Era inevitabil ca o catastrofă de proporţii, ca cea petrecută zilele trecute într-un club din Bucureşti, să stîrnească reacţii prompte, ample, diverse, acoperind un spectru emoţional multicolor, de la şoc, oroare şi compasiune, pînă la furie: împotriva vinovaţilor (încă insuficient identificaţi), împotriva „sistemului”, a corupţiei, a administraţiei etc.
Pînă la urmă, nu rămîne nimic de spus şi nici nu e cazul să amendezi, stilistic, stereotipiile de limbaj şi de comportament care însoţesc, întotdeauna, asemenea sîngeroase evenimente. Din păcate, nenorocirile pot surveni oriunde, oricînd, după reguli nesistematizabile, în care se amestecă eroarea umană, disfuncţia administrativă şi instituţională, hazardul şi soarta. (Sînt cunoscute catastrofe de acelaşi tip în toată lumea, de la incendiul unui club din Boston în 1942 pînă la cel de-acum doi ani din Brazilia). Degeaba bombăni. Degeaba te miri, post-factum, că poţi avea ideea unui foc de artificii în interiorul unei clădiri, sau că nu s-a găsit nici unul din 500 care să realizeze şi să semnaleze pericolul unei asemenea iniţiative. Degeaba rămîi perplex că în spaţiul cu pricina nu se găsea decît un singur extinctor prăpădit şi că o încăpere capabilă să găzduiască sute de persoane nu are decît o singură ieşire de urgenţă. Răul s-a produs, ireparabilul nu poate fi „domesticit” analitic. În definitiv, lumea nu aşteaptă un spectacol de protocol, ci o îngrijorare eficientă, o mobilizare riguroasă de forţe, care să diagnosticheze boala, să o prevină, să repare, atît cît se poate, stricăciunea.
Din punctul meu de vedere, componenta cea mai iritantă a dramei este însă coreografia născută în jurul ei, prin „angajarea” politicienilor. Ştiu: există, în asemenea împrejurări, un inventar previzibil de reacţii publice din partea celor aflaţi „la vîrf”. Se prezintă condoleanţe „familiilor îndurerate”, se deplînge patetic producerea dezastrului, se cer „analize minuţioase” şi „măsuri drastice”, se face apel la solidaritate trans-partinică, se declară, eventual, doliu naţional. De rigoare este prezenţa „la faţa locului”: momentul de reculegere, aprinderea de lumînări, depunerea de flori. Admit că astfel de gesturi nu pot fi evitate şi că nu pot fi „ambalate”, ipocrit, în vorbe şi atutudini „originale”. Faci ce se face, mai mult sau mai puţin sincer. Iar dacă nu faci ceea ce toată lumea se aşteaptă să faci, tot rău iese.
Dar nu gesturile şi cuvintele în sine mă întristează, ci transformarea lor în gesticulaţie „utilă” politic, în paradă electorală. În definitiv, lumea nu aşteaptă un spectacol de protocol, ci o îngrijorare eficientă, o mobilizare riguroasă de forţe, care să diagnosticheze boala, să o prevină, să repare, atît cît se poate, stricăciunea.
Aflăm că ministrul de interne a venit imediat „la faţa locului”. Ei şi? Deunăzi, la o altă „faţă a locului”, s-a făcut nevăzut, în timp ce un subaltern îşi rupea gîtul într-o groapă. Bun, acum a venit la faţa locului. Ca să facă ce? Să ne arate că suferă? Că e mereu la datorie? Că nu doarme din cauza interesului naţional?
Mai aflăm că prim- ministrul şi-a scurtat vizita în Mexic şi s-a întors, trist, în patria năpăstuită. Lasă că nu ştim prea bine ce căuta musai în Mexic, dar nu asemenea reveniri scenografice aşteptăm noi de la el, ci o guvernare inteligentă, consecventă, aplicată, de natură să fluidizeze mecanismul ancrasat al instituţiilor şi să evite transformarea României într-o ţară în care se moare cu zile. Preşedintele este şi el, desigur, afectat. Ştie şi spune apăsat că „aşa nu mai merge!” Dar cum anume trebuie „să meargă”? Şi cine trebuie să facă ce? Ştim şi noi, pe pielea proprie, că lucrurile nu prea merg. Dar nu nouă ne revine sarcina de a pune instituţiile ţării în mişcare. Nu ne ajută foarte mult cînd un politician de prim rang se mulţumeşte să ne ofere o nobilă prezenţă contemplativă. Mai aflăm că PSD şi PNL, din solidaritate cu victimile dezastrului, şi-au suspendat întrunirile şi acţiunile politice din această perioadă. Ce frumos! Am mai scăpat de o şedinţă… Eu m-aş fi gîndit, mai degrabă, să multiplic dezbaterile de partid, pentru a căuta oameni capabili, idei salvatoare, ieşiri onorabile din criză. În realitate, decidenţii se complac în strictă gesticulaţie. Se pun în poză. Ne sînt alături, chiar dacă într-o solemnă imobilitate. Greul îl fac alţii: pompierii, jandarmii şi, mai ales, medicii. Consecinţele tragice ale incendiului sînt asumate, acum, în chip exemplar, de profesioniştii din spitale, singurii eroi adevăraţi ai acestor zile. Prost plătiţi, prost mediatizaţi, mereu în spatele scenei. La rampă, „se rup în figuri” melodramatice aleşii noştri, conducătorii noştri, ghinionul nostru…
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
