Traficul rutier și politica
Cine umblă cu maşina proprie pe străzile capitalei va înţelege de îndată la ce mă refer. A fi la volan în Bucureşti (şi, bănuiesc, oriunde în România) e a trăi o experienţă-limită: un amestec de perplexitate, furie, nevroză, panică, disperare, resemnare, suferinţă cronică şi destin.
Fiecare „se descurcă” febril, pe cont propriu. Regulile sunt practicate la nivel de capriciu: uneori ţi se dă prioritate, alteori nu, uneori eşti lăsat, amabil, să intri dintr-o arteră secundară într-una principală, alteori eşti blocat la nesfîrşit în stand-by şi acoperit de sudalme (dacă „te bagi”). Din cînd în cînd, îţi taie calea un land-rover pompos, cu o tînără domnişoară la volan, care foloseşte agil cu o mînă rujul sau oglinda, iar cu cealaltă, telefonul mobil. Unii taximetrişti îţi demonstrează, periculos, că umblă după alte reguli decît tine. La stop, cîte cineva uită să pornească, deşi e verde, dar o face, în trombă, cînd e galben (sau chiar roşu), astfel încît tu nu mai apuci să treci şi trebuie să aştepţi următoarea „rundă”. Fiecare şofer are treburi mai importante decît toţi ceilalţi. E mai grăbit ca tine, mai nervos, mai nerăbdător. Sau din contra: se mişcă leneş, contemplativ, imagine vie a conştiinţei că ”nu dau turcii”.
De parcat, se parchează oriunde. De preferat pe carosabilul unei străzi înguste, cu trafic intens. Sau pe un colţ, aşa încît cei aflaţi în intersecţie să nu vadă ce vine din lateral. Sau în poarta garajului tău. Sau paralel cu maşina ta, parcată corect, ceea ce te obligă să aştepţi indefinit pînă vine „să-ţi dea drumul” „colegul” de trafic. Şoferii (amatori sau profesionişti) acoperă o vastă gamă „antropologică”: avem şi limfatici şi bilioşi, şi virtuozi acrobatici şi nătîngi somnolenţi, şi isterici şi împăciuitori, şi asasini şi încurcă-lume. Nu lipsesc şoferiţele fermecător stîngace, bărbaţii cu ambiţii de raliu, „paranghelia” juvenilă, sau bătrîneii dezadaptaţi. Una peste alta, un rezumat al lumii (noastre). Şi al „sufletului naţional”: individualist, relativist, temperamental („ginta latină”, de!), imaginativ (adică şmecher), glumeţ, certăreţ, mereu „îndreptăţit”, mereu neînţeles, mereu victimă, inflexibil cînd ar fi utilă o oarecare maleabilitate şi maleabil, cînd n-ar strica o ţîră de ştaif.
De cîte ori trăiesc experienţa (destul de traumatizantă) a acestui peisaj stradal, nu mă pot abţine să o asociez cu experienţa cotidiană a vieţii comunitare româneşti în genere şi, în special, cu spectacolul politic autohton. Scena publică arată exact ca traficul nostru rutier: o hărmălaie mai mult sau mai puţin pitorească, arbitrară, incontrolabilă, nesistematizabilă. Un spaţiu al descurcărelii generale. Fiecare cu interesele, alianţele, rudele, amicii şi afacerile sale. Partidul politic nu e o construcţie ideologică, ci o reţea de proiecte private şi contacte utile. E, aşadar, ca în trafic: fiecare are ţinta lui şi înţelege să o atingă cu orice mijloace, pe socoteala tuturor – dacă e nevoie. Totul e plin de înjurături groase, sau de false amabilităţi, bacşişul (de diferite feluri) e suveran, mentalitatea de tip „care pe care” ţine loc de reguli, de principii, de omenie. A face politică e a trişa la stop, a depăşi neregulamentar, a nu ceda trecerea, a sta în drumul celorlalţi, a reuşi să rămîi mereu nepedepsit. Şi a cîştiga cursa! Adică o maşină mai mare, mai scumpă, mai „de fiţe”.
O ilustrare a modului în care politicienii noştri „interpretează”, după bunul lor plac, orice exigenţă procedurală, orice „manual de circulaţie” ne-a fost oferit, zilele trecute, de însuşi premierul ţării. Am aflat, uimiţi, că preşedintele Klaus Iohannis n-a ştiut nimic despre vizita dlui Ponta în cîteva ţări arabe, mai exact că a aflat de ea post-factum şi în termeni destul de vagi. Aşadar, pentru primul-ministru al ţării, nu contează prevederile constituţionale (care conferă preşedintelui rolul central în domeniul politicii externe), nu contează spiritul de echipă, nu contează nici măcar politeţea elementară fără de care raporturile dintre oameni şi instituţii alunecă într-o primejdioasă dezarticulare. Pînă acum, s-a putut spune că Ponta era mereu „provocat” de bătăiosul şi „autocratul” Băsescu. Dar ceea ce vedem deocamdată este că, indiferent cine e la Cotroceni, premierul ţării rămîne acelaşi şmecheraş zurbagiu şi imatur ca întotdeauna. Vertijul celui „urcat în copac” e persistent şi intratabil. Băiatul trece pe roşu, face tumbe trăgînd cu ochiul la galerie, o ia pe sens interzis, fentează la intersecţii, se dă Nicky Lauda, ridică degetul batjocoritor pe geam, după ce ţi-a tăiat calea.
Are, totuşi simpatizanţi. Pe unii îi plimbă prin lume. Cine se poate îndoi de grija cu care şi-a alcătuit „delegaţia” pentru drumul spre Orient: mai întîi socrul, apoi expertul arabist Pelican, apoi noul ministru al învăţămîntului, dornic să facă un schimb de experienţă cu omologii săi musulmani. Nu mai vorbesc de unii comentatori „obiectivi”. Cutare gazetar ubicuu, un soi de Kissinger balcanic, ne explica, competent, că vizita premierului trebuia făcută, ba chiar că a venit tîrziu. „Bine, dar nu e în chestie!”, i-ar fi răspuns Titu Maiorescu. Nimeni nu spune că nu trebuia mers în ţările arabe. Problema este dacă premierul poate să umble langa prin lume fără să comunice cu preşedintele. Problema este daca dl.Ponta ar găsi normal să afle despre unele călătorii „de lucru” ale miniştrilor săi, abia după întoarcerea lor în ţară. Problema este dacă poţi să umbli pe şosele lumii fără carnet, fără acte în regulă, fără roviniete, fără un mandat negociat în prealabil cu proprietarul automobilului pentru care „faci reclamă”. Problema este dacă vrei să te porţi ca un politician responsabil, sau ca un campion de cacialma. Dar să nu ridicăm prea sus ştacheta exigenţei! Aşa e-n trafic!
Articol apărut pe
