O gară europeană

În anii `70 şi la începutul anilor `80 din secolul trecut, gara din Sibiu a fost, pentru mine, spaţiul (providenţial) al trecerii spre Păltiniş. De-acolo luam cursa spre staţiunea montană unde domnul Noica ne făcea un program de „ajustare” culturală.

„Pe voi şi pe toţi cei din generaţia voastră vă uneşte ceea ce vă lipseşte!” ne spusese odată şi acum se îngrijea să mai reducă din inventarul sumbru al precarităţilor noastre. Cu gîndul la ceea ce ni se pregătea sus, „la 1400 de picioare deasupra umanităţii” (era una din glumele nicasiene), nu eram prea atent la clădirea gării sibiene. Dar, oricum, ea nu avea nimic special. Era o gară ca toate gările, decentă spre sărăcăcios, fără nimic care să-ţi sară în ochi, în bine sau în rău.

Zilele trecute, aflîndu-mă în Sibiu, m-am gîndit să fac o plimbare „comemorativă” pînă la gara cu pricina. A fost o idee tristă. Am dat peste un loc neîngrijit, pe alocuri sordid, cu împrejurimi obosite, înghesuit între cîteva vechi construcţii „noi” şi o autogară plină de pasageri agitaţi, totul într-o atmosferă generală de iarmaroc comunal. Cum ieşi din clădire spre oraş, vezi, în partea stîngă, o casă veche, gălbejită, în prag de colaps, cu tencuiala aproape căzută. Ceea ce ar trebui să fie un şir de taxiuri la îndemîna celor abia sosiţi cade perpendicular pe faţada gării, aşa încît prima maşină disponibilă e la capul dinspre oraş al şirului. Călătorul trebuie, prin urmare, să-şi ia bagajul în cîrcă şi să se tîrască, epuizat, pînă la taxiul cel mai îndepărtat. E drept, prin jur, în devălmăşie, mai sînt şi alţi taximetrişti, care îţi fac semne discrete că te-ar putea lua peste rînd.

Mica hală centrală a gării, oarecum „modernizată” (panouri electronice cu orarul plecărilor şi sosirilor) e un element de peisaj destul de nesemnificativ. E înconjurată de trepte scorojite şi dă spre un peron murdărel, deasupra căruia răsună, adesea, o voce feminină care anunţă evenimentele iminente ale „stabilamentului”. Evident, toate anunţurile se traduc, deîndată şi în englezeşte, ceea ce probează credinţa candidă a funcţionărimii locale că gara foşgăie de străini. Dar „ambalajul” nu e la înălţimea fuduliei. Ca să ajungi dincolo de linia întîi, trebuie să faci experienţa nefericită a unui pasaj subteran, care pare bombardat de curînd, după ce, mai întîi, a fost folosit de întreaga urbe drept closet public. Mergi ţinîndu-te de nas şi faci riscante exerciţii de echilibristică ca să ajungi, pe nişte foste scări, la linia pe care o cauţi. „Foste” sau „nu încă” scări, pentru că micile dale care, în mod normal, acoperă fiecare treaptă, nu există decît sporadic: în general, calci pe nişte pietroaie colţuroase prinse în beton.

Cînd, în sfîrşit, ajungi lîngă şine, dai peste un spectacol cît se poate de melancolic: senzaţia e că te afli pe o linie de cale ferată abandonată undeva în pustiu, cu mulţi ani în urmă. Şinele sînt pline de bălării, greu de asociat ideii de „funcţionalitate” feroviară. Par, pur şi simplu, ieşite din uz, periculoase, un conglomerat de penurie, iresponsabilitate şi nesimţire. Impresia de suprarealism e accentuată de faptul, că, în această ambianţă multiplu fisurată, răsună, des, vocea crainicei de serviciu care, evident pe englezeşte, semnalează sosirea în cîteva minute a unui tren care, de fapt, e deja oprit în staţie, sau, dimpotrivă, sosirea iminentă a altuia care nu va apărea decît peste un sfert de oră. „Eliberaţi liniile!” – ne avertizează, precaut, vocea gării… „Reparaţi-le mai întîi!”– îţi vine să strigi îndărăt, fără speranţă.

Sibiul a fost, ştim bine, capitală europeană. Cum poate o capitală europeană să-şi invite vizitatorii pe o poartă de intrare atît de jalnică? Merită un oraş ca Sibiul, merită sibienii, o gară atît de încercănată? O arteră principală reamenajată cochet e, desigur, un „lucru bine făcut”. Dar cu o agreabilă zonă pietonală, în centru, nu se poate mîntui un oraş întreg. „Lucrul bine făcut” trebuie să intre în expansiune. Pînă una alta, Europa e, mai curînd, la Păltiniş. Pînă nu va fi stricat şi el, dar printr-o metodă inversă: „modernizare” pripită, tăieri barbare de copaci, vile şmechere, locuri de joacă pentru copii nărăvaşi, dar „de familie bună”, adică „solvabilă”. Era un loc de linişte şi reculegere. Tinde să devină o rezervaţie „şic”. Era un loc unde ne străduiam să fim europeni, în ciuda unei condamnări oficiale la marginalitate. Acum sîntem, chipurile, europeni, dar ne condamnăm singuri la marginalitate, prin lucrul prost făcut, sau făcut bine doar pe jumătate. 

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.