Un zvon

În ultima săptămînă, am primit tot felul de apeluri telefonice şi de la oameni apropiaţi şi de la unii mai puţin apropiaţi, chinuiţi, toţi, de aceeaşi fierbinte curiozitate: voiau să ştie dacă e adevărat că voi fi numit ambasador la Paris.

Îmi este imposibil să pricep cum poate apărea un asemenea zvon, fără ca tu, cel direct implicat, să ai habar de „infomaţia” pe care zvonul cu pricina o colportează. „De unde ştiţi?” întrebam de fiecare dată. „Din presă” mi se răspundea. Am căutat, deci, „sursa”. Tot ce am putut afla a fost că, într-un editorial, dl. Ion Cristoiu a anticipat cîteva probabile „promovări” diplomatice (considerîndu-le, de altfel, binevenite): Emil Hurezeanu la Berlin, George Maior la Washington şi Andrei Pleşu la Paris. Acum doi ani, citisem şi despre o iminentă instalare a mea, tot la Paris, dar ca ambasador UNESCO, în locul dlui Nicolae Manolescu. Era o gogoriţă, la fel de inconsistentă ca şi cea care se vîntură astăzi dinaintea cititorilor creduli. După alegerile prezidenţiale, s-a răspîndit şi versiunea preluării mele în echipa de consilieri ai preşedintelui nou ales. Una peste alta, mi se tot fac „oferte” avantajoase, despre care eu aflu ultimul.

Mai întîi, să lămurim definitiv lucrurile. Nu m-a contactat nimeni, dar absolut nimeni, nici măcar pentru o prealabilă tatonare în perspectiva unui post de ambasador. N-am fost întrebat, n-am fost solicitat, n-am fost propus pentru nici una din funcţiile în discuţie. Adaug, cît se poate de apăsat, că şi în eventualitatea în care aş fi fost luat în considerare pentru vreo „demnitate”, oricare ar fi fost ea, (ceea ce, repet, nu s-a întîmplat!), aş fi refuzat prompt, fără să las loc pentru nici un fel de negociere. Socotesc sincer că biografia mea politică şi diplomatică s-a încheiat şi că orice „revenire în scenă” de altă natură decît cea legată de meseria mea de scriitor nu mai poate fi avută în vedere. Am pus definitiv punct. În anii care mi-au mai rămas, (mai) am cîteva proiecte de lucru, pe care nu înţeleg să le sacrific pentru nici o formă de „serviciu public”. Asta nu înseamnă că nu mă voi implica, în nici un chip, în utile activităţi de ordin cultural, chiar dacă ele n-ar fi nemijlocit legate de scrisul meu. Dar de „funcţii”, de „administraţie”, de „ranguri”, de „şefii” nu mai poate fi vorba. Prin urmare, pentru cei încă nelămuriţi: nu, nu voi fi ambasador la Paris, n-am primit, în acest sens nici o „invitaţie” şi – chiar dacă aş fi primit-o – aş fi refuzat-o politicos.

Oricît de neîntemeiat, zvonul şi-a făcut, totuşi, treaba: oştirea, deloc neglijabilă, a celor care mă detestă a fructificat o nouă ocazie de a repune pe tapet temele standard ale ”înfierării” mele: omul tuturor regimurilor, sinecuristul lacom, pupincuristul lucrativ, nesătulul consumator de ecleruri (?!), băsistul nevindecabil, străinul de ţară, masonul, ţiganul, licheaua. Nu mă mai satur! Bătrîn, gras şi pofticios, o nulitate umflată, un veşnic aspirant la titluri, putere şi privilegii.

Întîmplarea îmi aduce aminte de o păţanie, infinit mai dramatică şi avînd drept victimă un om infinit mai valoros: Edgar Papu. Edgar Papu a fost arestat, în anii `50, pentru un motiv care nu avea nici o legătură cu realitatea. Un grup de „reacţionari” din vechea gardă aveau obiceiul să se întîlnească în Cişmigiu şi să imagineze guverne care ar putea prelua puterea, cînd „vor veni americanii”. Listele lor de miniştri îl includeau, de regulă, pe profesorul Papu pentru portofoliul culturii. Nu-l consultaseră, nu-i ceruseră acordul, nu se interesaseră dacă remarcabilul universitar, asistent la catedra lui Tudor Vianu, avea în vedere o asemenea „carieră”. Dar simplul fapt că numele lui a fost găsit pe ”inventarele” politice ale „sabotorilor” proaspăt arestaţi a fost suficient pentru a funcţiona ca argument al condamnării lui politice. Din fericire, nu mai am de întîmpinat asemenea riscuri. Mă aleg doar cu injuriile „principiale” ale unor bombănitori inflexibili. Unii anonimi dar fioroşi, unii ceva mai cunoscuţi dar încă şi mai fioroşi: dl. Petru Romoşan, de pildă, care pariază deja pe faptul că devorez hulpav halca postului de ambasador. Mă întreb, uneori, de ce oameni ca el mă urăsc cu atîta tenacitate. Admit că voi fi făcut destule rele la viaţa mea. Dar măcar un lucru n-am fost în stare să fac: să apar într-un proces, pe vremea comunismului, ca martor al acuzării, în dauna unui mare critic literar. Dacă aş avea în raniţă un asemenea episod, n-aş mai îndrăzni niciodată să scot capul la lumină, şi încă înarmat, suveran, cu sabia dreptăţii.

Revin: nu mi s-a cerut să devin ambasador, nu voi fi ambasador. Domnul Ciuvică et Comp. să fie liniştiţi. Vor trebui să găsească alte scenarii pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate serile…

Articol apărut pe