Amplasamentul balcanic

La ultimul seminar al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, un tînăr cercetător sîrb a încercat să definească tipul de discurs identitar practicat în ţara sa, în perioada interbelică. Am avut acelaşi sentiment pe care îl am ori de cîte ori aud intelectuali din Balcani vorbind despre „specificul” lor naţional: tot ce spun despre ei înşişi se potriveşte spectaculos cu ce spun despre propriile lor „specificităţi” ceilalţi  reprezentanţi ai statelor  din regiune.

Cu alte cuvinte, pe măsură ce ideea specificului sîrbesc, bulgăresc, românesc e luată ca temă de cercetare, „specificul” local dispare, pentru a face loc unui specific balcanic global. E un fenomen de aglutinare care, probabil, se întîlneşte şi în America de Sud. Şi acolo există caracteristici naţionale diferenţiate (venezueleane, uruguayene, chiliene, argentiniene, boliviene, peruviene, braziliene etc), dar portretul atotcuprinzător al Americii de Sud prevalează. Aş zice că nu se întîmplă la fel cu alte zone geografice. Extremul Orient lasă loc unor decisive deosebiri între China şi India, sau între Japonia şi India. La fel, în Orientul Apropiat.

Fraza cheie a ”definiţiei” oferite de prietenul sîrb pentru a situa mentalitatea identitară a Serbiei dintre cele două războaie mondiale este următoarea: suntem Estul Vestului şi Vestul Estului. E descrierea unui amplasament care ne include şi pe noi, aşa cum include toate statele din zona balcanică. Iar implicaţiile ei sunt peste tot aceleaşi, speculate ca atare de fiecare comunitate locală. Provocat de discursul bursierului sîrb, am încercat să analizez, la rîndul meu, presupoziţiile afirmaţiei: ”suntem Estul Vestului şi Vestul Estului”. A fi la est de vest şi la vest de est poate însemna:

Avem şi o componentă răsăriteană cu ample deschideri spre lumea orientală, dar şi o o componentă apuseană, cuplată la Occident, respectiv la civilizaţia ”vechii” Europe. E, pentru mulţi, un argument al capacităţii noastre de sinteză, al unei potenţiale misiuni de ”armonizare” a diferenţelor, cu efectul bunei lor convieţuiri. Aceasta ar fi interpretarea ”pozitivă” a situaţiei noastre istorice şi geografice, care culminează cu o adevărată mitologie a intermedierii. Dar există şi riscul unui ”mixtum compositum” care să ne lase fără un chip distinct, victime ale unei incongruenţe dătătoare de dezordine.

Tocmai, întrucît avem cîte ceva din ambele direcţii, avem, se spune, vocaţia concilierii, a punţii care face malurile, separate altfel, să comunice. Suntem o ”turnantă” între Asia şi Europa, după cum suntem şi o bună medie între Nord şi Sud. E drept că o asemenea ”convenabilă” situare ne-ar putea da profilul unor intermediari utili, al unor experţi ai dialogului între civilizaţii. Dar totodată (şi din păcate mult mai des) ne expune şi unui statut de teritoriu incert, de spaţiu de tranzit, în bătaia tuturor vînturilor. ”Mediatorul” e important, dar nu e, propriu-zis, un ”interlocutor”. Şi e mereu supus unei suspensii a opţiunii.

Nu suntem nici destul de estici, nici destul de vestici. Avortaţi într-un loc care seamănă mai mult a dizlocare, bîntuiţi de ispite contradictorii, indecişi la răscruce de drumuri, suntem într-o permanentă căutare a sinelui nostru real, a căii optime pentru lămurirea şi exprimarea fiinţei noastre adevărate. Cînd avem de a face cu ”excese” răsăritene, ne simţim apuseni. Cînd ni se propun rigori apusene, ne luăm, fuduli, libertăţi răsăritene. Trăim, aşadar, un permanent sindrom al neapartenenţei. Suntem neaşezaţi. (Vorba lui Cioran, într-o scrisoare către Constantin Noica, după cutremurul din 1977: ”Nous sommes mal placés!”).

Aplecaţi spre est, exaltăm ”tradiţia”, strămoşescul, timpurile imemoriale, ortodoxia, dar, tentaţi de vest, căutăm şi idolatrizăm ”noul”, aspirăm la sincronism, acomodare, modernizare galopantă. Risc inevitabil: ”formele fără fond”, pripeala împrumuturilor, abuzul adaptativ. Asta pe de o parte. De partea cealaltă: încăpăţînare conservatoare, imobilitate, opacitate.

Fie ne dăm ”apuseni”, stîrnind revolta ”fondului nostru nelatin” de care ne e niţeluş jenă, fie ne dăm pravoslavnici, stîrnim stupoarea vag nerăbdătoare a partenerilor noştri apuseni şi creăm oarecari probleme de ”integrare” europeană. Cînd nostalgici, cînd ambiţioşi, cînd pre-senili, cînd juvenili, adoptăm, ţanţoşi, straiele „nemţeşti”, dar contemplăm, sentimental, şalvarii.

E bine? E rău? Avem simptomele unei tinereţi încă promiţătoare sau pe acelea ale unui blocaj nevindecabil? Suntem în faza unei ”materii prime” pline de posibilităţi sau în faza reziduală a unor foste imperii? Dacă e să fim optimişti, vom spune, cu vorbele lui Constantin Noica, că avem norocul de a trăi într-un loc în care ”totul e încă de făcut”. Suntem, mereu, la început: experimentăm, ratăm, cînd în asalt, cînd în defensivă, cînd resemnaţi, cînd încrezători. E cazul tuturor neamurilor? Suntem ”un caz” (alături, totuşi, de vecinii noştri balcanici)? Nu ştiu. Şi nu cred că soluţia noastră de viitor este să adormim în voluptăţile întrebării. Suntem acolo unde suntem. Dar măcar putem spera să devenim, încet-încet, consubstanţiali cu ţinta pe care ne-o alegem.

Articol apărut pe