Pluralismul opiniilor la apogeu

Pentru că mi-e greu să pricep ce se întîmplă în jur, încerc, pentru uz propriu şi pentru eventuali cititori la fel de nedumeriţi ca mine, să sistematizez puţin lucrurile.

”Materialul” de la care pornesc îmi şi ne este furnizat de presa momentului şi de cele cîteva echipe de ”analişti” care, seară de seară, repartizaţi pe televiziuni (unii dintre ei pontînd, la ore diferite, pe mai multe canale) – ne explică, expert, cum stau lucrurile. (În paranteză fie spus, nu sunt multe ţări pe mapamond, în care cîţiva inşi, cam 15-20 cu totul, deţin, ani de-a rîndul, monopolul comentariului politic: unii de-o parte, unii de alta, alţii cînd de-o parte, cînd de alta).

Aşadar: întîmplările tragi-comice la care, vrem-nu-vrem, suntem martori de ceva vreme, se distribuie pe vreo patru mari tipuri de discurs, toate avîndu-l ca axă pe Traian Băsescu, preşedintele care a reuşit să fie antipatic şi dacă vorbeşte şi dacă tace, şi dacă e la Cotroceni şi dacă nu mai e la Cotroceni, şi dacă intră în PMP şi dacă nu intră în PMP, şi dacă o apără pe Elena Udrea şi dacă nu o apără. Să le luăm pe rînd (inutil să adaug că nici unul din cele patru scenarii de mai jos nu îmi aparţine):

1. Scenariul Băsescu bun. Se găsesc încă  - e drept, în număr mai mic decît altădată - ”adepţi” fideli ai fostului preşedinte, pentru care prestaţia lui politică a fost providenţial salvatoare. E omul care a pus pe picioare statul de drept, independenţa justiţiei, orientarea geopolitică corectă a României. A impus măsuri de austeritate, dar a salvat astfel ţara de la faliment, a condamnat comunismul, a fost mereu cu (cel puţin) un cap deasupra adversarilor lui politici. Ceea ce se întîmplă acum e o simplă încercare de răzbunare a ”băieţilor răi”, ajunşi, în ultimii zece ani, victimele preşedintelui jucător, justiţiar, necruţător. Fapt e că ipoteza răzbunării şi a satisfacţiei lăbărţate pe care ea o provoacă nu sînt de exclus. (Uitaţi-vă la bietul prim-ministru, care profită de obligaţia, dar mai ales de dreptul său, de a asigura o casă de protocol fostului său duşman, pentru a-l umili cu propuneri în doi peri. ”Pisicuţul” se joacă în sfîrşit, liber, cu viluţele de protocol, pe care le socoteşte şoriceii săi privaţi. Oricum, micime sufletească, lipsă de graţie, tipică pentru mărunţi slujbaşi resentimentari.) Scenariul acesta are însă, oricum, o hibă. Pînă la sfîrşitul mandatului lui Traian Băsescu, au fost arestaţi, preponderent, oameni din ”tabăra cealaltă”. A trebuit ca mandatul acesta să se încheie, pentru ca personaje de anvergura lui Videanu şi a Elenei Udrea să intre în vizorul organelor de anchetă. Ergo: Băsescu a fost părtinitor, n-a impus dreptatea ”pînă la capăt”.

2. Scenariul Băsescu rău. Băsescu a făcut poliţie politică. I-a persecutat exclusiv pe neprieteni, a manipulat, prin ”oameni de-ai lui” (dna Kövesi, evident, dar şi ”aliaţii” din servicii)  toate instituţiile statului, în folosul intereselor sale politice şi materiale. Corolar: toţi cei încarceraţi din 2005 încoace sunt nevinovaţi! Hiba acestui scenariu este, dincolo de tîlhăriile dovedite ale unora, arestarea lui Mircea Băsescu. Merge cinismul prezidenţial atît de departe încît să sacrifice un membru apropiat al familiei, numai pentru a face paradă de imparţialitate, astfel încît să-şi vadă ”acoperit” de impurele sale treburi?

3. Scenariul Băsescu mafiot. Abia acum iese la iveală uriaşa reţea de răufăcători şi malversaţiuni, pe care cei zece ani de ”regim” Băsescu au întreţinut-o, au protejat-o, au pus-o la lucru, garantînd şi pentru ”naşul” ei puzderie de ”foloase necuvenite”. E, de altfel, mai mult ca probabil, să-l vedem pe marele vinovat chemat în curînd la DNA. Una peste alta: zece ani de mandat, zece ani de crimă organizată patronată din vîrful piramidei. Rezultă că toţi cei cercetaţi penal, reţinuţi preventiv sau închişi în ”epoca” Băsescu au acţionat în complicitate cu el. Aici este şi hiba acestui scenariu. E greu de susţinut că ”sistemul mafiot” poartă marca Băsescu, de vreme ce marile lui nume sunt: Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Relu Fenechiu, Hrebenciuc, Chiuariu, Uioreanu, Căncescu, Vlasov, Ruşanu, Sereş, Pantiş, Şerban Mihăilescu, Constantin Nicolescu, Nicuşor Constantinescu, Toni Greblă, Cătălin Voicu etc. Faptul că acum li se adaugă – deocamdată cu titlu de suspiciune – şi numele Udrea şi Videanu nu-i face pe toţi pioni ai aceleiaşi ”organizaţii”…

4. Scenariul infiltrării generale. Mi l-a şoptiti la ureche, deunăzi, o veche cunoştinţă. Fiind securist, Traian Băsescu a făcut ce s-a priceput mai bine: a creat un sistem de supraveghere şi control fără echivalent în lumea civilizată. Suntem, în clasamentul statelor poliţieneşti de pe planetă, pe locul 2 (după SUA). Serviciile conduc ţara, presa e, în cvasi-totalitatea ei, infiltrată, tot ce vedem pe scenă e ”acoperit”, ”aservit”, ”şantajat”, parte a ”sistemului”. Nu mă pot abţine să mă întreb de unde ştie un ”neacoperit” un asemenea devastator ”secret”? Şi cum poate o construcţie care deţine toate pîrghiile imaginabile să se lase demantelată cît ai zice peşte de iritările unei doamne blonde? Oricum, dacă suntem cu toţii prizonierii unei asemenea caracatiţe, înseamnă, vorba lui Cioran, că ”suntem copţi ca să dispărem”. E, poate, cazul, să emigrăm în Cuba!

Notez, în treacăt, că mai există două sub-categorii de observatori ai spectacolului:

A. Foşti (sau încă) partizani ”băsişti”, descumpăniţi, îngrijoraţi, cuprinşi de teama că, poate, s-au înşelat, că, poate, ”omul lor” e mai ”complex” (în sens rău) decît credeau.

B. Anti-băsişti fanatici, care se străduiesc să dea vina tuturor neregulilor pe ”intelectualii lui Băsescu”, care l-au idolatrizat, l-au copleşit cu omagii, l-au sprijinit necondiţionat. Cum ”textele omagiale” sunt greu de identificat, se caută mari privilegii (la fel de greu de identificat) apărute drept plată pentru ”băsism”. În orice caz, exercitarea dreptului la propria opinie, la propria opţiune e tratată ca o infracţiune.

În balamucul general, se aud, adesea, voci amuzate, gata să ne consoleze: ”Măcar nu putem spune că ne plictisim!”  Nu sunt de acord. Cred, dimpotrivă, că sosul în care ne mişcăm în ultima vreme, e înecăcios, din ce în ce mai previzibil, din ce în ce mai lipsit de gust. Eu unul mă plictisesc. Cînd totul devine posibil, nimic nu mai poate fi cu adevărat interesant.

Articol apărut pe

.