Cu loialitatea-n gard

Să zicem că cineva fură, dintr-o măcelărie, o pulpă de porc. Nu trece mult timp şi hoţul e prins. Ce urmează, într-o lume normală? Păi, hoţului i se ia marfa şi e dus la poliţie. Ce urmează în lumea noastră valahă? Mai întîi, hoţul, deşi are „corpul delict“ în coşniţă, o ţine langa că n-a furat nimic, chit că o mulţime de martori atestă fapta. Apoi, acelaşi răufăcător încearcă varianta „înscenării“.

Totul e un aranjament „mafiot”, pus la cale de un vecin rău, care vrea să-l compromită. Într-un tîrziu, hoţul decide să încheie litigiul „pe cale paşnică”: bine, hai, nu vă mai agitaţi, sînt generos din fire, vă dau pulpa de porc înapoi şi facem uitată toată tărşenia. „Bine – vor spune unii rigorişti nemiloşi – dar furtul e furt! Nu poţi scăpa nepedepsit prin simpla returnare a ceea ce ai furat.” Dacă însă, din întîmplare, hoţul e prim-ministru, el va găsi o soluţie şi pentru asemenea răutăcioase bombăneli: va cere rudei sale de la Justiţie să compună o ordonanţă de urgenţă, din care să reiasă că cel care a furat „are dreptul” să restituie ce a furat, fiind, prin asta, exonerat de orice culpă. ”Onoarea” împricinatului e astfel ”reperată”, nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase! Toţi colegii de hoţie sărbătoresc evenimentul; de-acum în acolo, poţi fura liniştit: ori nu te prinde şi rămîi cu marfa, ori te prinde, dai marfa înapoi şi, cu virtutea nepătată, poţi recidiva oricînd, fără riscuri.

N-aş fi reluat acest trist episod din istoria noastră recentă, dacă n-aş fi văzut-o, din nou, într-o emisiune televizată, pe doamna Ecaterina Andronescu încercînd, împotriva tuturor evidenţelor, să-şi salveze – nici nu ştiu cum să-i spun: „Şeful”? „Idolul”? „Frăţiorul năpăstuit”? „Iubitul?” Într-un fel, dna Andronescu e admirabilă. Apare constant pe mai toate posturile de televiziune, cu un zîmbet trist în colţul gurii, avocat devotat al oricărei „cauze” din care partiduleţul Domniei Sale, sau bieţii săi colegi de „idei”, sau sărăcuţul de prim-ministru, ar putea ieşi şifonaţi. Felul dnei Andronescu de a înţelege loialitatea e, aş spune, sinucigaş. Probă supremă de sacrificiu. Căci o determină să spună „lucruri trăznite”, să conteste, cu obstinaţie, ceea ce vede toată lumea, să reorganizeze realitatea după nevoile tandre ale micilor ei convingeri şi emotivităţi. Două exemple:

„Dl. Ponta n-a plagiat. E adevărat că ample pasaje din teza lui de doctorat (ceva între 85 şi 130 de pagini) sunt luate, cuvînt cu cuvînt, de la alţii. Şi e adevărat că, la sfîrşitul pasajelor cu pricina nu e pus, între paranteze, adevăratul autor. Dar ia uitati-vă la bibliografia de la sfîrşitul lucrării: veţi regăsi toţi autorii şi toate titlurile folosite (e drept, fără menţiune) în corpul ei.”

Aţi înţeles? Cînd citeşti o carte (nu neapărat o teză de doctorat), trebuie să dublezi lectura printr-un permanent efort detectivistic: pagina asta de unde o fi luată, care dintre cei două sute de autori ai bibliografiei e proprietarul acestei idei sau al acestor fraze? Nu e treaba doctorandului să-ţi spună simplu, prompt, cinstit, de unde a copiat. Trebuie să te prinzi singur. Nu e vina omului că iscusinţa ta de cititor e nulă! La limită, orice autor poate livra drept „teză de doctorat” o juxtapunere de texte distincte, cu condiţia ca, la sfîrşitul compilaţiei să facă o listă de cărţi „folosite”. Detaliile sunt irelevante. Şi cine le invocă e mafiot…

Al doilea exemplu: dna Andronescu declară că regulile pe care trebuie să le respecte un doctorat în drept sunt diferite de regulile valabile în alte domenii, la Politehnică, de pildă. (Spusese, chiar, mai demult, că doctoratul unui demnitar nu poate fi judecat după aceleaşi criterii cu doctoratul unui „om de rînd”). Spectaculoasă, pe această linie, este şi opinia dnei ministru că ghilimelele sunt o invenţie tîrzie (cam de prin 2003), şi că, deci, un doctorand de dinaintea acestei date (cazul dlui Ponta) n-avea cum să facă uz de ele. Nici nu ştii ce să crezi. Ce poate dicta unui om cu capul pe umeri, unui profesor respectabil, unui fost înalt demnitar asumarea unor derapaje de asemenea anvergură? Ce poate motiva urcuşul penibil al acestei Golgote de enormităţi şi sofisme? E dna Andronescu îndrăgostită? E dînsa atît de dependentă de drogul disciplinei de partid, încît poate mărşălui, orbeşte, cu un rar amestec de „modestie” blîndă şi suficienţă indemolabilă, spre culmile absurdului? E vorba, oare, de un fel de candoare provincială? De inevitabila rea-credinţă a gherilei politice? De pură slugărnicie? Nu vreau să accept, totuşi, că dna Andronescu crede cu sinceritate tot ce declară, că e un ”adept” de tip sectar. Ar însemna să-i jignesc inteligenţa…Fapt e că poţi da cu loialitatea, ca şi cu oiştea, direct în gard. În asemenea cazuri, loialtatea bate, ca să zic aşa, demnitatea, buna-cuviinţă, bunul-simţ.

Spre mirarea mea, a reuşit o performanţă asemănătoare şi dl. ministru Rus, pe care îl credeam mai cumpănit la vorbă. După Domnia-Sa, de la Aristotel şi Platon, iar „pe tehnic”, de la Newton şi Einstein, totul e plagiat. Nu e tare? N-ar trebui făcută o teză de doctorat care să documenteze această monumentală descoperire? Eu unul, dinaintea cuiva care, de la Aristotel pînă la Einstein, a citit tot şi a avut revelaţia şmecheriei universale, nu pot decît să-mi scot pălăria…

Articol apărut pe