Cum trebuie să fie un președinte
Am fost invitat de cîteva ori, în ultima vreme, să răspund la foarte actuala întrebare: „Cum trebuie să fie un preşedinte?“ M-am eschivat. Întrebarea nu e lipsită de legitimitate (mai ales în contextul de-acum), dar are un „ce“ romantic, sau, în orice caz, nerealist. Ne ajută în vreun fel dacă încropim un portret ideal al celui de care avem nevoie? Ne ajută în vreun fel dacă facem o listă de însuşiri optime, de înzestrări maximale ale „conducătorului” absolut?
Va fi imposibil să le găsim întrunite într-un singur om şi vom sfîrşi, inevitabil, în dezamăgire şi derută. Nu poţi vota o ţintă de neatins. Bine, ni se va răspunde, dar poţi vota pe cineva care se apropie cel mai mult de ţinta propusă. Nu mi se pare. Nu votezi statui, dar nu votezi nici cópii – mai puţin reuşite – ale unor statui. În plus, un preşedinte bun e „bun” în funcţie de context. Preşedintele unei perioade de prosperitate şi calm trebuie să fie altfel decît preşedintele unei perioade de criză. Preşedintele potrivit pentru o ţară asiatică nu e neapărat potrivit pentru Germania. Ca să nu mai spunem că preşedintele care mi-ar plăcea mie sau dumitale e, cu siguranţă, altfel decît preşedintele care ar plăcea altor concetăţeni ai noştri. Să propunem, deci, ”modele de succes” istorice? Are vreun sens să spunem: ne-ar trebui un George Washington, un Richard von Weizsäcker, un François Mitterand, sau un Václav Havel? De unde să-i luăm? Porniţi pe calea aceasta a căutării de Feţi Frumoşi, de „portrete- robot” întrupate, de soluţii perfecte, vom sfîrşi prin a nu mai merge la urne.
Mai realist este, cred, să ne întrebăm ce e de ales din „oferta pieţei”. Nu să umblăm după himere, ci să facem oarecare ordine în peisajul – destul de neconvingător, dacă nu direct promiscuu – la care suntem „condamnaţi”. Sigur că, nici în acest caz, opiniile personale nu au cum să fie unanime. Dacă e, totuşi, să fac – pornind de la realităţi - un inventar (privat) de calităţi preferabile şi de defecte inacceptabile, aş putea risca două-trei fraze.
N-aş vrea să am un preşedinte care nu are în spate nicio performanţă profesională notabilă. N-aş vrea să am un preşedinte despre care să nu ştiu la ce se pricepe de fapt. N-aş vrea să am un preşedinte care a făcut, o dată sau de mai multe ori, proba lipsei de onestitate. N-aş vrea să am un preşedinte fără experienţă de viaţă şi de oameni, necopt, sigur de sine fără temei, mîndru că e preşedinte, ros de ambiţii impure şi de parvenitism. Aş prefera un preşedinte decent, modest fără ostentaţie, bine educat, cordial, aşezat corect între gravitate şi umor, (dar neiubitor de trivialităţi suburbane şi de retorsiuni mitocăneşti), un preşedinte cu respect pentru reguli (juridice, morale, comportamentale), capabil să se exprime onorabil în măcar două limbi de circulaţie europeană, incapabil de ură, lipsit de pasiunea îmbogăţirii, de orgolii juvenile (sau pre-senile), de egolatrie.
Nu cred în „eroi salvatori”, în „cum nu vii tu Ţepeş doamne?“, dar nici în „săraci şi cinstiţi“ care tolerează uncheşeşte dezmăţul din jur. Nu vreau un preşedinte care să apară prea des la televizor, dar nici unul care se exprimă monosilabic. Nu vreau un preşedinte pe care îl amuză să provoace scandal, dar nici unul inexpresiv, al cărui discurs să se irosească într-o mecanică previzibilitate. Pe scurt, aş vrea un preşedinte civilizat, un domn afabil, bine informat şi bine orientat în plan geopolitic, demn de încredere şi de respect, apt să stîrnească interesul şi simpatia interlocutorilor străini.
Nu mă deranjează să am un preşedinte din zona minorităţilor. Pretind însă să ştie bine româneşte şi să cunoască participativ cultura şi tradiţiile ţării pe care o reprezintă. Nu mă deranjează să am un preşedinte-femeie. Dar nu mă încîntă nici combinaţiile de zînă şi amazoană, nici feminitatea de tip sabie, halucinată de radicalităţi nemiloase. Prefer firile neîndurător de bune, iradierea tonică a unui permanent surîs interior, darul de a nu te lua (prea) în serios. Detest demagogia din speţa Coriolan Drăgănescu, patriotismul de paradă, evlavia de partid şi de stat. Nu cred în nicio campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale. M-am săturat să văd politicieni care intră în cursă doar pentru a se răfui cu „băsismul”, sau doar pentru a-şi obloji, oportunist, o falsă imagine de sine. Nu mai vreau „reformatori” incolori, nu mai vreau războinici de mucava.
O să ziceţi că, pînă la urmă, tot la un „portret ideal” am ajuns! Se poate. Dar l-am făcut trăgînd cu ochiul la ce se vede… Iar dacă îmi veţi reproşa lipsa referinţelor concrete (deşi pe unele le veţi fi bănuit), vă voi da satisfacţie cu următoarea încheiere: entuziasmat nu sunt de nici unul din candidaţii care şi-au anunţat pofta de preşedinţie. Dar oricare dintre ei ar arăta mai bine în post decît dl. Victor Ponta. Aşa că, din punctul meu de vedere, singurul mod de a vota raţional e să pui ştampila pe cel care are cel mai multe şanse să-l învingă. Restul sunt idealisme, sentimentalisme, iluzii.
Articol apărut pe
