Scrisoare deschisă maestrului Radu Beligan

Stimate maestre,

Eram încă un fraged licean, cînd vă admiram pentru talentul dumneavoastră. Simţeam că nu era vorba de o simplă înzestrare, de un dar al naturii, ci şi de inteligenţă, cultură, subtilitate. Mai tîrziu, cînd am avut plăcerea să vă întîlnesc, toate presupunerile şi aşteptările mele au fost confirmate.

Am descoperit umorul dumneavoastră, anvergura intelectuală a viziunii dumneavoastră despre lume şi despre meseria cu care, decenii întregi, v-aţi identificat pînă la contopire. Simpatia mea pentru dumneavoastră m-a ajutat, adesea, să trec cu vederea numeroasele pagini omagiale, dedicate unui şef de stat care, în opinia majorităţii românilor (care, de altfel, l-au şi evacuat), nu le merita. Ceea ce mă frapa, totuşi, era „îndemînarea” cu care le scriaţi. Nu aveaţi aerul că executaţi, ca alţii, o oarecare piruetă formală, o mică dedicaţie de circumstanţă. Puneaţi, în declaraţiile dumneavoastră, aceeaşi „originalitate”, acelaşi convingător patos al expresiei, aceeaşi „autenticitate”, pe care le foloseaţi şi pe scenă. Nu erau textele unui docil funcţionar de stat, erau „texte Beligan”, texte purtînd amprenta personalităţii dumneavoastră.

Ceauşescu era „cel care ascultă respiraţia ţării”, „cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate”, „cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă”, exponentul „a ceea ce e mai bun în noi”. Cu astfel de „alese şi înflăcărate” omagii, era inevitabil să deveniţi un „oficial”, membru al Comitetului Central şi deputat al Marii Adunări Naţionale. Îmi spuneam, totuşi, că aşa erau vremurile, că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătiţi, pentru a susţine eficient instituţia teatrului românesc: stabilitate administrativă, protecţie ideologică, turnee (de succes) în străinătate etc. Au făcut şi alţii la fel, poate cu mai puţin zel şi cu mai puţin „talent”. (Eu însumi am scris un memoriu către şeful statului – memoriu, nu „scrisoare” – cînd, în 1982, am fost dat afară din slujbă şi din presă. Am folosit limbajul de lemn al acelui tip de document, cu ornamentica aferentă. Dar am făcut-o din postura şomerului anulat socialmente, nu din aceea a unui „simbol naţional”, aşezat, ca dumneavoastră, la zenitul ţării. Şi n-am recidivat, nici n-am „cîntat”, pînă în ultima clipă, pe prima pagină a ziarelor…).

Mai tîrziu, am aflat, nu fără amărăciune, că aţi avut stupefianta idee să reclamaţi autorităţilor o producţie regizorală a lui Liviu Ciulei: „o crimă pentru actul de cultură în sine” – suna verdictul dumneavoastră. Dar am fost, mereu, gata să uit. Poţi regreta derapajele unor mari spirite, le poţi amenda, dar nu poţi să le excomunici brutal opera din teritoriul valorii. Performanţa rămîne, în sine, valabilă. Nu ne putem permite să renunţăm, băţos, la Sadoveanu, la George Călinescu, la Tudor Vianu şi la atîţia alţii, chiar dacă fiecare din ei a crezut, la un moment dat, în vremuri tulburi, că-şi poate obloji vocaţia prin cîteva fente impure. Gîndeam la fel şi în ceea ce vă priveşte. Şi n-am procedat împotriva conştiinţei mele cînd, după 1989, v-am dat, pe o carte, o dedicaţie caldă: „Dlui Radu Beligan, conştiinţa mai bună a teatrului românesc” (dacă îmi amintesc bine). Conştiinţa mai bună a teatrului, nu a civismului, nu a onestităţii politice.

În 1990, un grup de mari actori ai Teatrului Naţional (printre care regretatul Gheorghe Dinică) au venit la Ministerul Culturii pentru a cere demisia dumneavoastră. Era, într-adevăr, greu de acceptat ca cineva care, în ianuarie 1989, încă se risipea în linguşeli partinice să rămînă în continuare „şef”. Prin urmare, am răspuns pozitiv solicitării cu pricina. Vă preţuiam încă destul ca să cred că pierderea unei lumeşti şefii nu vă va afecta. Nu eraţi „scos” din teatru, nu vi se cerea să renunţaţi la adevăratul dvs. „rol”: acela de mare actor. Vi se cerea, cu alte cuvinte, să fiţi doar mare actor. Din cîte ştiu, aţi primit, totuşi, prost „lovitura”. Afecţiunea mea pentru dumneavoastră a continuat să prevaleze însă, cum probabil aţi observat de-a lungul celor cîtorva întîlniri pe care le-am avut ulterior.

Din păcate, întregul eşafodaj, cu greu întreţinut, al admiraţiei mele s-a fisurat deunăzi, în urma unui „incident” în aparenţă minor. Aţi simţit nevoia, la vîrsta dvs., la statura dvs., să vă legaţi numele de un caraghios. Spectrul „stadionului” de tip coreean a reapărut în biografia dvs. într-un moment în care nimic nu-l mai poate justifica. Asta înseamnă că m-am înşelat. Că, înainte de 1989, nu aţi negociat util, sacrificîndu-vă de dragul teatrului, ci că ceva inexplicabil vă atrăgea în sfera puterii, oricît de pătată era ea. Ca şi acum. Puterea talentului dvs., puterea minţii dvs. nu vă satisfăceau. Ca şi acum, voiaţi să fiţi în preajma celeilalte puteri, oricît e ea de trecătoare prin comparaţie cu puterea prestigiului dvs. profesional. Voiaţi, ca şi acum, să fiţi mai curînd pe scena ştabilor, decît pe aceea a colegilor dvs.

Stimate maestre,

Evident aveţi dreptul să susţineţi şi să alegeţi pe cine vreţi. Dacă se poate, cu argumente mai rezonabile. (Da, ne plac „tinerii energici”. Dar nu votăm categorii, ci oameni). Pe de altă parte, dvs. nu vă exercitaţi, pur şi simplu, dreptul la opinie, ci vă investiţi imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă, într-un exerciţiu manipulatoriu de un gust îndoielnic. De ce o faceţi (cu obişnuita dvs. „fineţe” culturală, gata să recurgă la locuţiuni latine)? Nu mai pot răspunde acestei întrebări cu „pogorămintele” pe care încercam să le invoc pe vremuri. Pot doar să fiu trist, infinit de trist, că înţelegeţi să ieşiţi din scenă cu o replică atît de trivială, atît de mărunt devotată conjuncturilor. Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil.

Articol apărut pe