Marea intoxicare

Regimul ştirilor şi al dezbaterilor de presă pare, de multă vreme, modelat în aşa fel încît să dubleze sărăcia materială a ţării cu o drastică şi schimonositoare indigenţă sufletească şi intelectuală. Zi de zi, ni se dă la rumegat fînul fad al unei realităţi de primă instanţă, rudimentară, previzibilă, trivială. Sub bagheta inconturnabilă a ziarelor şi a televiziunilor, trăim în inflaţia derizoriului.

Nu au curs decît informaţiile ieftine, vandabile pe scară largă şi îndobitocitoare. Esenţială este contribuţia politicienilor. Principala lor ocupaţie este vînătoarea duşmanului, harţa obscenă, mica josnicie de cartier, sau înşelătoria. Ne confruntăm, chiar în aceste zile (dar situaţia e veche), cu o ilustare dezgustătoare a modului în care o ţară întreagă este intoxicată cu mari cantităţi de kitsch gazetăresc: toate canale de televiziune mărunţesc, cu o dizgraţioasă voluptate, aceleaşi obosite „breaking news“, reiau la nesfîrşit aceleaşi vorbe şi imagini, cu motivaţii care merg de la ură şi comandă politică, pînă la neprofesionalism şi lăcomie de rating. Nu contest necesitatea de a transmite şi comenta ştiri legate de vîrful scenei noastre politice. Dar felul în care se face asta, stilistica şi dozajul formulărilor, prezenţa unor personaje pe care, în mod normal, nu le-ai primi în casă, nici măcar prin intermediul televizorului – toate la un loc dau senzaţia unui deprimant nivel de civilizaţie şi de viaţă publică. Pentru că miza nu este niciodată un principiu, o exigenţă a statului de drept, un efort de normalizare. Miza este de ordin strict pugilistic: adversarul trebuie burduşit, evacuat, exterminat dacă se poate.

Repet, oamenii politici, din toate taberele, sunt surse constante ale dezmăţului: mint, şarjează, spun una şi fac alta, spun azi una şi mîine alta, fac tot ceea ce le reproşează oponenţilor, îşi oblojesc rudele, amicii, colegii de partid şi pilele, trăiesc la preţuri mici şi se bîrfesc ţăţeşte unii pe alţii. Alături de ei, se înscriu şi furnizorii de spectacole- bordel, „entertainerii“ de gang, care ne ţin la curent cu divorţuri, fente erotice, escapade porcoase, ambalate în maldăre de buze turgescente şi funduri frisonante.

Presa însă, în loc să amendeze, să corijeze, să marginalizeze asemenea sordide derapaje, le amplifică, le popularizează, le stimulează. Trăieşte din mocirlă, consumă şi ne face şi pe noi să consumăm dejecţia cotidiană a unor personaje de mîna a doua şi a treia. Pînă la un punct, e amuzant să observi „nuanţele“ partizane ale frazeologiei şi ale montajului jurnalistic politicianist. Dacă unul „de-ai noştri“ e ameninţat cu scuipatul, victima e cel (potenţial) scuipat. Dacă unul „de-ai lor“ e scuipat, victima e scuipătorul, iar cel scuipat, oricum, o merita! DNA-ul e nedrept si manipulat din umbră dacă se ia de „băieţii noştri“. Dacă se ia şi de vreunul din „băieţii lor“, se stabileşte prompt că instituţia „are şi părţi bune“.

Rezultatul articolelor şi emisiunilor care ne fură, zilnic, lungi ore din viaţă este îmbolnăvirea dramatică a naţiei. Şi să nu mi se spună că nu mă obligă nimeni să citesc ce nu-mi place şi să mă uit la televizor. E ca şi cînd mi s-ar spune că, dacă strada e plină de gropi, n-am decît să nu ies din casă. Şi apoi, nu e vorba de mine. Toxina e generalizată şi atacă milioane de oameni. Iată trei dintre consecinţele epidemiei: 

1. Dispariţia discernămîntului. Sufocat de o singură specie de informaţie, alcătuită din scandal şi mojicie, cetăţeanul sfîrşeşte prin a nu mai şti ce e important şi ce nu. Lucrurile cu adevărat importante devin subalterne, palide, în vreme ce tot soiul de sfîrîiacuri zgomotoase sunt aduse la rampă şi devorate sinucigaş.

2. Peisajul cotidian îşi pierde bogăţia, culorile, ierarhiile, pentru a se rezuma la o singură notă, la monodimensionalitate, la strigăt. O omogenizare fatală anulează relieful divers al vieţii. Moarte entropică a sensibilităţii şi a gîndirii.

3. Anemiat prin inaniţie emoţională şi mentală, „consumatorul” eşuează, pînă la urmă, într-o formă sau alta de depresie: nu mai speră nimic, nu mai vrea nimic, nu mai crede în nimic. Devine materia primă a tuturor găştilor, a tuturor şmecherilor, a tuturor „elitelor” politice. Ajunge să gîndească brambura (deunăzi am văzut un reportaj, în care cîţiva ţărani şi o fostă învăţătoare din sat pledau pentru sanctificarea lui Ceauşescu…) şi - cum altfel? – votează brambura sau nu votează. Terenul pentru anestezia la valori, pentru fermentaţia resentimentară, pentru anarhie şi desfigurare e, astfel, pregătit. Cine ne mai poate ajuta? Dumnezeu? Da, dar – iertat să-mi fie că invoc un text dinafara convenţiei pravoslavnice – ” Allah nu schimbã starea unor oameni pânã ce ei nu schimbã ceea ce se aflã în suflete.” (Coran, Surata 13, ”Tunetul”, versetul 11).

Citiți articolul integral pe

.