Prețul ratingului

Despre presă se pot spune multe, şi bune şi rele. Una peste alta, bine că există şi că, orice s-ar zice, e liberă. Dar, parafrazînd vorba istorică a revoluţionarilor noştri: fiecare publicaţie „îşi ia singură raţia de libertate”. Singură, adică după priceperea, gustul, calculele şi strategiile proprii.

Una ia mai mult, alta mai puţin, una nu înţelege prea bine cum e cu libertatea (care sunt capcanele şi răspunderile ei), alta îşi limitează singură libertatea sau şi-o schimonoseşte, prin afilieri lucrative, justificări economice, lipsă sau exces de imaginaţie.

E de la sine înţeles că tehnica „ambalajului” atrăgător, preocuparea pentru titluri-magnet, organizarea „publicistică” a informaţiei sunt componente de neevitat ale meseriei de jurnalist. E normal să faci efortul de a-l seduce pe cititor, de a-i reţine atenţia printr-o abilă punere în pagină a mesajului. Întrebarea este pînă unde ai dreptul să-i manipulezi buna credinţă. Cîtă minciună, cîtă exagerare, cît „scandal” ai voie să mobilizezi, pentru a-ţi atinge scopul. Dacă, de pildă, publici un text despre irigaţii, dar, ca să stîrneşti curiozitatea cititorilor, scoţi în vedetă, cu litere mari, un pasaj marginal din textul cu pricina, folosit de autor într-o paranteză sau într-un context ironic (Să zicem: „apa chioară aduce oare fericirea?”) – nu faci un serviciu nici articolului publicat, nici ideii lui, nici celui care vrea să înţeleagă, din titlu sau din citatul „semnificativ” (ales pentru a rezuma totul), despre ce este vorba.

Spre ilustrare, am ales cîteva cazuri (minore poate) de trişerie jurnalistică: de dragul rating-ului, „regizorul” paginii nu ezită să păcălească lumea, să inducă asocieri false, adică, în definitiv, să-şi bată joc de cumpărătorul gazetei, oferindu-i cu totul altceva decît i-a promis, sau folosindu-se de vreun fragment „convenabil”, pentru a-şi realiza agenda personală (respectiv a patronului). Procedura nu e doar lipsită de respect, dar, cred, şi de profesionalism real: se optează pentru soluţia facilă, grosolană, în locul unui efort de ingeniozitate mai subtilă, la fel de eficientă, fără să fie trivial manipulatoare.

Iată un titlu „tare”: „Preşedintele ţării nu a mai suportat întrebările jurnaliştilor şi a cedat nervos. Replică imposibil de reprodus a numărului unu în stat”. Ce poţi crede citind, în România de azi, un astfel de titlu? E clar: Traian Băsescu şi-a dat (iar) în petic. L-au lăsat nervii şi s-a răstit la ziarişti. Te duci repede la text, să vezi cît de gravă e situaţiunea. Or, ceea ce afli este că Jose Mujica, preşedintele Uruguay-ului a făcut o declaraţie dură, după ce FIFA l-a suspendat pe Luis Suarez. Unde dai şi unde crapă? E drept, gazetarii şi-au atins scopul: m-au făcut să cresc numărul de accesări ale articolului lor, iar cititorul grăbit, care nu mai simte nevoia sa citească ştirea, rămîne cu impresia că preşedintele României a mai făcut o nefăcută. Punct ochit, punct lovit.

Săptămîni întregi, o altă publicaţie a titrat catastrofic, alături de poza înlăcrimată a Anamariei Prodan: „Lovitură cruntă pentru Anamaria Prodan şi Laurenţiu Reghecampf. Doliu în Arabia Saudită.”. Despre ce era vorba? Despre moartea soţiei celui care a fondat clubul Al Hilal, unde urmează să fie angajat dl. Reghecampf. De ce tristul eveniment a adus-o pe dna Prodan în pragul prăbuşirii sufleteşti nu se înţelege. Altă ştire zguduitoare: „Anunţ bombă pentru elevii care au dat examenele naţionale şi Bacalaureatul făcut de Ponta” (trecem peste topica neroadă a formulării). Ei bine, anunţul pe cale să provoace elevilor autohtoni puseuri de agonie şi extaz era că ar fi posibil ca ministrul învăţămîntului să fie ”remaniat”. Ideea e că şcolărimea noastră nu mai mănîncă, nu mai doarme şi nu mai învaţă, din cauza perspectivei de a scăpa de dl. Pricopie.

Presa tabloidă a ajuns, în materie de fentă gazetărească, la performanţe greu egalabile. Un titlu sună, de pildă, astfel: „S. Prigoană, dezvăluiri despre relaţia cu Teo Trandafir”. Nu e ce credeţi. Nu se consemnează decît că domnul cu pricina nu are cu doamna cu pricina nici o relaţie. Doar o oarecare prietenie (într-o ”gaşcă” mai amplă). Alteori, realitatea e tradusă în termeni de mahala. Citim: „Găinuşă: Şerban nu era capabil”. Urît lucru, îţi spui, să vorbeşti aşa despre un colaborator şi prieten. Dar, de fapt, altceva spusese dl. Găinuşă şi anume că, la un moment dat, şi-a asumat responsabilitatea emisiunii cînd Şerban Huidu nu era capabil s-o facă (din motivele pe care toată lumea le ştie).

Injuria (fie şi „aranjată”), sau drama sîngeroasă vînd foarte bine. Cînd vezi titlul: „Mihai Mitoşeru în stare de şoc: Copilul nostru…” , însoţit de chipul răvăşit al personajului, nu poţi să nu te gîndeşti, îngrozit, că ai de a face cu un destin mereu sumbru. „Copilul nostru a plecat pe lumea cealaltă” e prima propoziţie a textului. Din fericire, te linişteşti imediat: „copilul” e căţeluşul Tommy, decedat la venerabila vîrstă de 17 ani. Prilej de tristeţe, desigur, dar fără legătură cu tragicii greci…

Parcă văd unele reacţii la textul de mai sus: de ce mă ocup eu de Găinuşă, Prigoană şi Mitoşeru, cînd ţara se sufocă de grave şi insolubile crize. „Ţara piere şi baba se piaptănă”. Dar eu cred că ţara piere şi pentru că un anumit mod de a face presă ne spală creierele şi ne piaptănă ca pe morţi, înainte de îngropăciune…

Articol apărut pe