Dumnezeu ca şef de campanie electorală
Credinţa afişată în mod ipocrit şi interesat este mult mai aproape de blasfemie decît necredinţa. Ateul pune existenţa lui Dumnezeu între paranteze. Nu aşteaptă nimic de la o instanţă pe care o socoteşte absentă şi nu se sfieşte să-şi declare public convingerile, fie că le numeşte „agnosticism”, „liberă cugetare”, „materialism dialectic” etc.
Dar cel care face din Dumnezeu un „tovarăş de drum” rentabil, un instrument al propagandei electorale, un argument (strîmb) de onorabilitate, păcătuieşte grav. Ateul poate spera sa fie mîntuit, dacă bilanţul faptelor lui bune e convingător şi dacă Judecătorul suprem îi acordă iertarea Sa (după reguli pe care nu le putem traduce în limbajul previzibil al justiţiei omeneşti). Dar manipulatorul sfruntat, cel care mimează evlavia ca să cîştige voturi, cel care gesticulează pravoslavnic de dragul succesului popular, acela „ia în deşert numele Domnului” şi îşi riscă sufletul.
Dar nu vreau să mă transform eu însumi în „judecător”. Pînă să ajungem la teologie şi la problema mîntuirii, avem la îndemînă argumente ceva mai omeneşti pentru a amenda brusca inflamaţie mistică a unora dintre „jucătorii” noştri politici. Mai întîi e vorba de pură neruşinare. Dacă pînă de curînd n-ai dat semne de „îmbisericire”, de ritualism riguros, de contact pios cu ierarhiile cereşti şi pămînteşti, e jenant să afişezi dintr-odată mari ataşamente pentru moaşte, hramuri, şi pelerinaje.
Una e să-ţi dai ochii peste cap dinaintea preşedintelui ţării, sub povara ignoranţei proprii, alta e să-ţi dai ochii peste cap pe la icoane şi pe sub straie de preoţi. Nu poţi trece, fără explicaţii, cu un fel de naturaleţe toantă, de la tricoul Che Guevara la exhibarea voios smerită a însemnelor credinţei, cu scopul vizibil al unui spor de simpatie electorală. Dincolo de neruşinare, se întrevede, să-mi fie iertat, şi o anumită formă de prostie. Fie şi o modestă funcţionare a inteligenţei ar trebui să-ţi spună că genul ăsta de „convertire” festivă nu e credibil, dă prost, dezvăluie defecte omeneşti nu tocmai eligibile: lipsă de caracter (versatilitate „lucrativă”), dispreţ pentru electorat (miză pe „naivitatea” unei populaţii, gata, oricînd, să accepte falsul), prost gust, lipsă de respect pentru o tradiţie a invocării transcendenţei, în care calculul politic, minciuna, prefăcătoria, retorica găunoasă, exhibiţionismul, înşelătoria nu au ce căuta.
Admit că unii se pot lăsa păcăliţi. Constat cu tristeţe şi că unii dintre ierarhii noştri consimt cu prea multă uşurinţă la transformarea evlaviei în spectacol de campanie. Dar, oricum, deplîng ideea netrebnică a unor actori politici de a-l folosi pe Dumnezeu ca purtător de steag în penibile confruntări lumeşti şi de a dezonora credinţa, folosind-o ca simplă materie primă a unei coreografii de iarmaroc. Ideea de a folosi ca armă de partid problematica delicată a Revelaţiei, a tensiunilor inter-confesionale, a emotivităţii primare, pentru care Iisus e „oltean de-al nostru”, dovedeşte o insuficienţă sufletească, o neglijenţă spirituală, o grosolănie strategică, demne de aruncat la coş, printre atîtea alte rebuturi şi mîrşăvii ale vieţii noastre publice.
Cititorul îşi va fi dat seama că cel care mi-a provocat aceste reflexii este dl. Victor Ponta. Dar nu e nevoie să fii prea echidistant, ca să observi cît de uşor a adoptat şi opoziţia aceeaşi jalnică demagogie. Din unirea PDL cu PNL a ieşit – surpriză! – „Alianţa Creştin Liberală”. Prin urmare, dacă zice dl. Ponta, într-un studiou vag neo-protestant, „Cred în Dumnezeu!”, sar şi atleţii dreptei noastre şi îşi pun crucea pe chipiu! Aţi auzit, pînă acum, vreo predică a dlui Ioan Oltean? Vreo declaraţie de credinţă a dlui Blaga? Aţi perceput vreo procupare pentru problemele Bisericii pe ordinea de zi a noii alianţe? Au d-nul Mihai Voicu sau doamna Alina Gorghiu de raportat vreo răpire la ceruri? Sau poate grupul cu adevărat mistic a trecut la dl. Tăriceanu. El însuşi, ca şi dnii Chiţoiu, Stroe şi Gerea, ar fi, cu alte cuvinte, adevăraţii purtători de stigmate ai liberalismului renăscut…
Nu subînţeleg că, printre politicienii noştri, n-ar exista şi oameni credincioşi. Dar fulguranta înregimentare a unor formaţiuni întregi şi a unor „corifei” necopţi sub steagul crucii e necinstită şi ar trebui să conducă la descalificarea promptă a „combatanţilor”. După cum se poartă, mai toţi ar merita martirajul unui eşec electoral. Măcar ca să afle, fie şi în ceasul al doisprezecelea, că semnul crucii fără experienţa crucii nu face doi bani.
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
