Interlocutori „acoperiţi”

Acum vreun an, am văzut, pe un post al televiziunii germane, o dezbatere despre problemele comunităţii musulmane din Occident. Ceea ce m-a frapat, de-a lungul întregii dezbateri, a fost prezenţa unuia dintre interlocutori - o interlocutoare, de fapt - purtînd pe chip tradiţionalul văl care nu lasă să se vadă decît ochii.

Discuţia era interesantă şi cuviincioasă, dar aveam tot timpul senzaţia că asist la un dialog între – pe de o parte - doi sau trei cetăţeni cu un portret transparent, recognoscibil, expresiv prin mimică, dinamism emoţional, fizionomie şi – de cealaltă parte – o statuie fără chip, o siluetă drapată, anonimă, o stihie destrupată, din care glasul iese travestit, camuflat, abstract. „Europenii”, bine educaţi în religia „corectitudinii politice”, nu păreau deranjaţi de această neconcordanţă. La rîndul meu, nu vreau să pun în discuţie tradiţia şi uzanţele altei civilizaţii. Dar tradiţia şi uzanţele civilizaţiei mele m-au deprins să cred că orice act de comunicare implică, în mod necesar, identificarea partenerului. A comunica e a te adresa cuiva, a intra într-un schimb de opinii după tipicul „faţă către faţă”. În lumea „mea”, a vorbi singur e, mai curînd, un simptom de nevroză. Chiar şi a vorbi cu Dumnezeu presupune înţelegerea lui Dumnezeu ca persoană, al cărei „chip” şi a  cărei „asemănare” sunt înscrise în propria ta alcătuire. Întotdeauna, cînd vorbeşti, vorbeşti cu o fiinţă vie, reactivă, capabilă de surîs, grimasă, mînie, tristeţe. Acoperit, portretul interlocutorului are o componentă de „inabordabil”, de „indescifrabil”, de natură să inhibe conversaţia.

Cu o problemă de comunicare asemănătoare mă confrunt ori de cîte ori mi se întîmplă să răsfoiesc comentariile de pe forum ale textelor mele. Am sentimentul, în majoritatea cazurilor, că defilez la vedere, fără mască, dinaintea unei comunităţi de personaje voalate, apărate de clar-obscurul anonimatului, de eschiva unor pseudonime mai mult sau mai puţin amuzante. Eu, vreau nu vreau, mă expun în plină lumină, cu bunele şi relele mele. Lumea ştie cine sunt, unde pot fi situat, ce hram port. Forumiştii însă zumzăie spectral la subsol. N-am idee cine sunt de fapt, nu ştiu de unde să-i iau, nu mă pot raporta la ei ca la nişte individualităţi precis conturate.

Mi se va spune, desigur, că am un aer defazat: că nu mai sunt în stare să diger „noutăţile” istoriei contemporane, cu invenţiile ei tehnice şi gazetăreşti. Sau că sunt incapabil să recunosc dreptul oricui de a-şi spune părerea, de a da cu parul (chiar de sub pătură, dacă aşa vrea el), de a-şi petrece timpul aşa cum i-o cer poftele, vanităţile sau psihozele proprii. Dar eu nu mă supăr nici dacă cineva e de altă părere decît mine (mai ales dacă are argumente), nici dacă cineva mă desfiinţează (dacă se poate, fără grosolănii de bodegă), nici dacă cineva înţelege să investească ore lungi de viaţă într-un verbiaj euforic sau într-o dăscăleală suficientă a mapamondului.

E drept, îmi e greu să înţeleg retorsiunea golănească, greşelile de gramatică, semidoctismul ţanţoş, monotonia ideilor fixe, partizanatul gregar, transformarea dezacordului în ură. Mi-e greu să înţeleg şi de ce cîţiva dintre forumişti mă detestă sistematic şi abundent, dar nu se pot lipsi de articolul meu de luni. Par să trăiască toată săptămîna nerăbdători să-mi mai agaţe o tinichea de coadă, să-mi mai dea un ghiont sau o scatoalcă, de regulă în aceeaşi manieră obsesiv-compulsivă. Înţeleg greu şi de ce o mulţime de „cititori” folosesc subsolul articolelor mele ca arenă de luptă, ca pretext sau prilej pentru răfuieli personale, fără nici o legătură cu mine. Mă simt parazitat. Trag după mine un întreg cortegiu de vorbe, înjurături, replici şi contra-replici, şarje băşcălioase, solidarităţi de grup, isterii, bombăneli, suspiciuni, rînjete, huiduieli şi glumiţe.

Aş fi, totuşi, gata să trec peste toate, cu o singură condiţie: condiţia chipului dezvelit, afişat cu demnitate şi curaj, pus la bătaie bărbăteşte, fără fente protectoare, fără camuflaj. Vreau să ştiu cu cine stau de vorbă. „Dar ce contează – mi-a spus cineva – dacă un comentariu e semnat, să zicem, «Bîldîbîc», iar numele adevărat e Nelu Popescu? Ai, prin «dezvăluire» mai multă informaţie?” Nu, însă nu de nume e vorba. Normal ar fi să mi se dea şansa unei minime aproximări a interlocutorului. Să-mi pot face o idee despre vîrsta lui, despre studiile lui, despre meseria lui. Adică să nu vorbesc cu un deghizament, cu un voal, cu o fantomă. Dacă ar fi după mine, orice intervenţie pe forum ar trebui să conţină datele esenţiale ale celui care postează: „Cutărică, inginer constructor, 47 de ani, Buzău”. În străinătate, aşa se face. E un mod de a-ţi asuma răspunderea a ceea ce scrii. Şi de a oferi „andrisantului” posibilitatea unei reacţii adecvate, în funcţie de coordonatele tale reale.

Concluzia: voi ruga pe cei care girează blogul „Adevărul” să nu mai publice decît postări la obiect şi nu „sub acoperire”, ci semnate cu nume şi prenume. Iar comentatorii care, în aceste condiţii, nu mai vor să se expună public, îmi pot scrie pe adresa redacţiei şi mă angajez ca, în măsura timpului şi a competenţelor mele, să le răspund.

Articol apărut pe