Slăbiciunile Occidentului
O să încep cu o amintire. În 1999, preşedintele în exerciţiu al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE) era ministrul de Externe al Norvegiei, dl. Knut Vollebaek. Un om cordial şi bine educat, cu care am avut plăcerea să mă întîlnesc de mai multe ori.
Era inevitabil ca, în plină criză kosovară, dl. Vollebaek să facă o vizită în Serbia, pentru a-l întîlni pe preşedintele Slobodan Milošević. După încheierea vizitei, Knut, în drum spre casă, a făcut o haltă la Bucureşti. Voia să-şi lămurească perplexităţile, în compania unui coleg mai apropiat de spiritul şi moravurile balcanice. O anumită candoare nordică îl împiedica să priceapă „stilistica” dialogului cu un lider comunist din sud. Cinismul, fenta neruşinată, tupeul crîncen al partenerului său nu intrau în schema formaţiei sale diplomatice, a manierelor sale scandinave, sau măcar a unei minimale bune-cuviinţe.
„Am fost în Kosovo“ – spusese, la începutul discuţiei cu demnitarul sîrb, ministrul norvegian. „Ce caută acolo numeroasele trupe militare sîrbeşti?” Milošević răspunsese şugubăţ: „Dle Vollebaek, vă uitaţi prea mult la CNN. Nu există trupe sîrbeşti în Kosovo!” „Bine, dar le-am văzut cu ochii mei!” – adăugase, stupefiat, „oaspetele”. „Aaa! Înţeleg la ce vă referiţi! E vorba de trupe pe care le-am trimis acolo pentru protecţia Dvs.!” Preşedintele sîrb parase zîmbitor, cu o obrăznicie caracteristică, greu de digerat pentru cineva crescut în orizontul „normalităţii” politice. „Dar de ce am văzut, în cîteva sate kosovare, case arzînd?” – insistase, deja destabilizat, preşedintele OSCE. „Nu vă faceţi probleme, există unele obiceiuri locale, sezoniere, care implică anumite incendieri rituale.” Knut Vollebaek era şocat. Nu avusese niciodată de a face cu un interlocutor atît de prompt, atît de „specializat” în replica sfidător amuţitoare. Pentru mine, toată povestea suna oarecum familiar. Trăisem patruzeci de ani în atmosfera de minciună brutală, de dexteritate a falsificării, de nesimţire propagandistică pe care, acum, prietenul Knut o adulmeca, sufocîndu-se, pentru prima oară.
Occidentul nu e pregătit să facă faţă unor astfel de împrejurări. Nu mi-a venit să cred cînd am aflat că, în 2011, în timpul unei vizite la Moscova, dl. Joe Biden, ditamai vice-preşedinte al Statelor Unite, a avut „eroica” îndrăzneală de a-i spune lui Vladimir Putin: „Mă uit în ochii Dvs. şi cred că nu aveţi suflet!” O replică de logodnică înşelată. Îmi pot închipui cum, după încheierea vizitei, Putin şi întregul său cabinet au murit de rîs. „Aşadar ăştia sunt marii noştri adversari!. Nişte domnişoare melancolice!“
Diferenţa decisivă (şi catastrofală!) dintre Federaţia Rusă şi Occident este legată de existenţa şi respectarea unor reguli. Occidentul crede în reguli şi se străduieşte să le respecte. Federaţia Rusă nu-şi pune problema să respecte vreo regulă, pur şi simplu pentru că nu crede în existenţa vreuneia. Federaţia Rusă cîştigă pe mîna unui adversar care îşi impune singur limite, care nu acceptă să se comporte ca şi cum totul e permis, care nu crede în bunul-plac al şefilor, în arbitrar, în confruntarea iraţională, în negocierea necinstită, în vorbe goale, în proceduri de camuflaj, pe scurt în raporturi necivilizate, imprevizibile, în afara tuturor codurilor, fie ele tratate parafate prin consens, datorii de onoare, sau, măcar, reflexe de bun-simţ. Liderul de tip comunist (şi post-comunist) se bucură de o libertate totală. Fraierii din Vest n-au decît să se încurce în propriile lor exigenţe, să conteze pe reacţii „corecte”, pe evaluări „obiective” ale situaţiei. În cele din urmă, relaţiile „diplomatice” dintre Federaţia Rusă şi restul lumii seamănă cu încercarea unei doamne distinse de a dansa menuet cu un tigru flămînd. Lucrurile se termină prost…
Dar mai e ceva: nu numai că Occidentul are (şi respectă) reguli, în vreme ce „partenerii” săi au depăşit de mult această „naivitate”. Trebuie adăugat şi faptul, descumpănitor, că mulţi dintre vestici admiră romanţios (şi iresponsabil) nonşalanţa, „autenticitatea”, forţa necruţătoare, necomplezentă a „ţarului” de la răsărit. Putin le e simpatic! Chiar şi un ministru de Externe de la noi îl dădea, acum doar doi ani, de exemplu. Gerhard Schröder, fostul cancelar german, îl tratează ca pe un prieten. Depardieu e de partea lui, ca şi Steven Seagal. Sharon Stone, Mickey Rourke, Kevin Costner şi alţii îl aplaudă, mai ales cînd le cîntă „Blueberry Hill”. (S-ar zice că actorii au alte criterii decît oamenii obişnuiţi: vezi, la noi, Draga Olteanu, Mircea Diaconu, Sebastian Papaiani, Tudor Gheorghe…). Una peste alta, Putin e băiat de băiat, om de ispravă, hiper-cool. Numai Siberia e mai cool! Drumul spre ea e pavat cu bunele intenţii şi frumoasele maniere ale unui Occident bine crescut şi bine pudrat…
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
