Micro-campania
Există „macro-campania”, bătălia la vedere. Atîta cîtă e. Toată lumea îşi dă seama că nu e o întrecere cinstită, pe doctrine, proiecte şi profesionalism. E un simplu caft de cartier. Niciodată nu s-a coborît atît de jos în materie de „proceduri” electorale.
Şi, evident, cine e, prin forţa împrejurărilor, la butoane are la îndemînă şi o colecţie de ciomege pe măsură. Dar există şi o micro-campanie: vînzoleala privată, anonimă, a diferiţilor suporteri, care îşi apără opţiuniile şi inventariază defectele „contra-candidaţilor”. Gigi (care ţine cu Meleşcanu) îi telefonează Marietei (care ţine cu Tăriceanu): „Ai văzut ce prostii a spus omul tău la televiziune?” Marieta: „Păi da, e mai bun Meleşcanu al dumitale care o întoarce mereu ca la Ploieşti!". Amicul Nelu (suporter al lui Iohannis) către amicul Sile (care ţine cu Monica Macovei): „Foarte subtil, n-am ce zice, să vii pe motocicletă într-un platou de televiziune şi să te dai Nelson Mandela!”. Sile: „Da` răspunsul ăla cu ghinionul profesorilor ţi-a plăcut? Sau apariţia de la Iaşi cu Chiuariu alături?”.
Această micro-campanie e, în acelaşi timp, rizibilă şi înduioşătoare. Rizibilă, pentru că nu schimbă cu nimic situaţia statistică din teren. Nimeni nu convinge pe nimeni să-şi modifice votul. Toţi sunt „încremeniţi” în argumentele proprii şi le pun pe masă ori de cîte ori au prilejul. Disputa e, spuneam, şi înduioşătoare, pentru că atestă un soi de inocenţă utopică, un soi de delir al speranţei. Fiecare crede că are sută la sută dreptate şi că „alergătorul” lui va cîştiga cursa. Sau că ar merita să o cîştige…
Dincolo însă de comicul trist al acestor hîrjoneli subterane şi dincolo de febrilitatea lor oarecum nevinovată, se conturează o patologie socială cu efecte descurajante. Mai întîi, un exces al emotivităţii. Odată ce a decis cu cine votează, alegătorul devine un „îndrăgostit”. Nu mai percepe decît nimbul translucid al celui pe care îl susţine, aura lui îngerească. Îi iubeşte cu acelaşi patos calităţile şi defectele, abilităţile şi derapajele. Iar cine nu vede lucrurile ca el e ori orb, ori duşmănos, ori prost, ori manipulat (sau plătit) de propagandiştii „răului”. De aici, se trece foarte rapid – şi acesta este al doilea semn de boală publică – la culpabilizarea votului.
Cu puţin timp în urmă, am avut surpriza să descopăr aceeaşi meteahnă, venită din două direcţii de obicei contrare. Infatigabila Antena 3 construia un scenariu, potrivit căruia susţinătorii lui Iohannis sunt „armata nevăzută” a lui Băsescu. Nimeni nu optează pentru „neamţ” în mod sincer. Execută doar un ordin de la Cotroceni (campania pro-Udrea a preşedintelui fiind doar o perdea de fum sub care, dacă eşti atent, vezi un „aranjament” perfid cu primarul de la Sibiu). Dar iată că şi vechiul nostru amic Tismăneanu, om subţire şi bine informat, induce cititorilor săi o idee simetrică: cine nu votează cu Monica Macovei e defect. E ori anti-american, ori anti-european, ori insensibil la independenţa justiţiei, ori cripto-pesedist. E vorba, oricum, de „frustrări” şi „fobii”. Ceva mai blînd e Vladimir Tismăneanu cu „pragmaticii”, pe care, deşi îi poate, la o adică, înţelege, îi vede blocaţi într-o paralizie defetistă, de tipul celei interbelice (?!). Ce facem? Reinstaurăm, cu o retorică democratică, „opinia vinovată”? Suntem iar în momentul „cine nu e cu noi e împotriva noastră”?
Ceea ce e limpede e că puţine ţări „civilizate” trăiesc episodul alegerilor într-un mod atît de isteric cum îl trăim noi. Nici raţiunea sănătoasă, nici evidenţele, nici prieteniile vechi, nici experienţa istorică şi culturală nu reuşesc să prevaleze asupra „ambîţului” de conjunctură, asupra capriciului subiectiv, asupra „convingerilor” nestrămutate. Dialogul e cvasi-imposibil. Abia dacă se mai salvează prin mici şi rare eforturi de politeţe. Rezultatele sunt, de obicei, perfect coerente cu această atmosferă de radicalitate frenetică, de autism suveran.
Scriu acest articol sîmbătă, 1 noiembrie. Mîine merg la vot. Voi vota Iohannis. Fără iluzii maximaliste, fără idolatrie. Nu mă voi supăra pe cei care vor vota pe altcineva.
N-aş vrea să se înţeleagă că exclud, la rîndul meu, posibilitatea fraudei, a voturilor cumpărate, a solidarităţilor impure. Nici că pledez pentru excluderea afectivităţii dintre motivaţiile oricărei opţiuni. Mi-aş dori doar ceva mai mult echilibru, mai multă cordialitate, mai mult umor şi, da, mai mult realism în modul nostru de a ne construi strategiile electorale. Scriu acest articol sîmbătă, 1 noiembrie. Mîine merg la vot. Voi vota Iohannis. Fără iluzii maximaliste, fără idolatrie. Nu mă voi supăra pe cei care vor vota pe altcineva. Dar aş fi nesincer să spun că voi privi cu înţelegere pe cei care îl vor vota pe Victor Ponta. Modul lui de a-şi pregăti victoria, cu bacşişuri grosolane, promisiuni de tîrgoveţ viclean, minciuni distribuite prin Poşta Română, cochetării ipocrite cu Biserica şi „valorificări” josnice ale sentimentului naţional, denotă un caracter grav fisurat şi o lipsă de scrupule fără precedent. Dar dacă va cîştiga, îl vom merita! Şi nu va fi nevoie să-i bombăn eu pe suporterii săi. Mai devreme sau mai tîrziu, vor descoperi singuri că au fost (a cîta oară?) păcăliţi…
Articol apărut pe
