Privitor ca la teatru
Indiferent ce se spune în feluritele talk-show-uri de care avem parte în fiecare zi, stilistica dialogului e, din punctul meu de vedere, mai spectaculoasă şi mai elocventă decît substanţa lui propriu-zisă. Lucrurile pendulează între comic, stupefiant şi întristător.
Numitorul comun al tuturor dezbaterilor televizate e absenţa cronică a unei minimale culturi a comunicării, a bunelor maniere, a exerciţiului logic şi a calmului interior. Chiar dacă participanţii sunt diferiţi ca educaţie (ceea ce e rar), sau ca temperament, rezultatul confruntării dintre ei arată jalnic. Cu masiva contribuţiune a moderatorilor, care nu vin în emisiune ca să afle ceva sau ca să provoace un schimb de idei util telespectatorilor, ci ca să-şi realizeze agenda proprie, să exprime opinii (mai mult sau mai puţin) personale, să domine, propagandistic, scena.
O primă problemă este tendinţa generală a vorbirii în cor. Se întîmplă frecvent ca invitaţii să peroreze simultan, acoperindu-se unul pe altul, străduindu-se să cîştige pe bază de decibeli, să aibă mereu şi definitiv dreptate, să cîştige toate seturile meciului. Privitorul nu rămîne, pînă la urmă, decît cu o singură „idee”, cea auzită cel mai des: „Eu nu v-am întrerupt!”, cu variante („Pot şi eu să răspund?!”, „Lăsaţi-mă să-mi termin ideea!”, „Nu vă întrerup, dar nici nu pot să vă las să spuneţi minciuni!” etc.).
Nu există registrul interogaţiei asumate, al dubiului, al tăcerii. Caracteristică pentru psihologia vorbitorilor este siguranţa de sine dusă pînă la autism. Nu există registrul interogaţiei asumate, al dubiului, al tăcerii. Se poartă certitudinea de beton, siguranţa de sine indemolabilă: nici un argument nu o poate relativiza. În cel mai bun caz, ea se transformă în furie şi în ofensă demolatoare la adresa ”adversarului”. În general, nu se practică – nici măcar de faţadă – atenţia faţă de interlocutor. E limpede că, în timp ce vorbesc alţii, fiecare se gîndeşte deja la ce va spune cînd îi va veni rîndul.
Unul dintre cele mai uluitoare tipuri de emisiune-dezbatere este cel în care nu avem „invitaţi” şi „moderatori”, ci un grup restrîns de salariaţi ai aceluiaşi trust, care se distrează copios între ei, într-un consens de monolit, ca şi cum ar sta de vorbă la un chef privat. Uluiala provine din faptul că discursul e negru, apocaliptic, fără speranţă, dar „ambalajul” discursului e de o inexplicabilă bună-dispoziţie. Ni se spune că trăim sub o dictatură, că ţara e în ghearele unui regim sinistru, că totul merge anapoda, dar spiritul critic, dacă nu direct panica, se exprimă sub forma unui şirag de poante, giumbuşlucuri, bancuri de internat, ironii hoaţe, hohote de rîs, ocheade băşcălioase, mici golănii de stadion. Nu e clar cum stăm de fapt. E de rău sau nu e chiar aşa? Vine catastrofa sau mai avem timp de cîteva glumiţe? O mare ameninţare adastă asupra noastră sau totul e un moft, în care rămîne timp berechet pentru „entertainment”? „Dizidenţii” dictaturii anterioare erau, totuşi, ceva mai melancolici. Nu prea le dădea mîna să se amuze, să distreze populaţia cu jocuri de societate, să facă cu ochiul spre „spectatori”. Dar se vede treaba că nici ”dizidenţa” nu mai e ce a fost…
Citiţi articolul integral pe
