O țară de președinți
Se spune că românul e născut poet. De la o vreme, am oarecari motive să cred că e născut preşedinte. Pe măsură ce strunga alegerilor se apropie, numărul oilor care se îmbulzesc să treacă prin ea pentru a livra lapte de Cotroceni creşte. Pe nepusă masă, cîte un cetăţean „responsabil“ iese din rînd şi îşi depune candidatura.
Fete şi băieţi, gazetari şi foşti prezentatori de modă, primari, profesori de liceu, prestatori de servicii la felurite televiziuni, jurişti nelegiuiţi, idealişti solemni, diplomaţi descumpăniţi, în fine lume de tot soiul, inşi multicolori, care mai cumsecade, care mai şmecheri, toţi siguri de victorie şi gata să ne facă fericiţi. Ca într-un clasic exerciţiu de dicţiune: „juşti şi juni, jilavi şi jalnici, înjunghiaţi şi cu jugaştri…“. Au existat şi cîteva tentative ale unor intelectuali bine calificaţi profesional şi politic, dar partidele şi, probabil, poporul, nu prea au poftă de asemenea ipochimeni. A se slăbi cu sorbonarzii! Vorba lui Pristanda: altceva avem noi în sufletul nostru…
Într-un fel, situaţiunea e euforizantă. Faptul că avem atîţia doritori de bine, atîţia gladiatori în ringul gloriei publice, atîţia campioni ai siguranţei de sine arată că suntem o naţie viguroasă, încrezătoare în viitorul ei luminos şi…candidă. La alţii, bătălia electorală pentru funcţii supreme se dă, de regulă, între doi combatanţi (maximum doi sau trei în etapa preliminară). La noi e inflaţie! De-atîta belşug, nu ştii ce să cumperi. La alţii, candidaţii prezidenţialelor se cunosc din vreme: sunt anunţaţi cu mult timp înainte de scrutin, sunt pregătiţi şi susţinuţi de echipe competente, sunt prezenţi, cu un profil bine definit, pe scena politică, aşa încît alegătorul are răgazul să-şi facă o idee consistentă despre gîndirea, caracterul, înzestrările şi faptele celui care, în final, îi va cere votul.
La noi, ieşirea în manej e de o spontaneitate aiuritoare: brusc, în ultima clipă, o seamă de pretendenţi simt cum se aprinde în sufletul lor flacăra misiunii. Ieri – oameni la locul lor, administartori ai unei „specializări” onorabile, sau figuri din rîndul doi, azi – purtători de faclă. Ieri – oameni de partid conştiincioşi, azi – alergători bravi pe cont propriu. Ieri – înregimentaţi de aceeaşi parte a baricadei, azi – de o fulgurantă independenţă. Parola muşchetarilor („Toţi pentru unul, unul pentru toţi!“) nu mai ţine. Acum se poartă: „Fiecare pentru sine, toţi contra tuturor!“ Înfloresc scenariile, suspiciunile, ameninţările şi negustoria. Pentru bietul alegător, peisajul a devenit luxuriant. Marea decizie pare lăsată la voia întîmplării. Oferta e una strict numerică, în loc să fie una a calităţilor preganante.
Vom avea, probabil, un preşedinte de adunătură şi o clasă politică asemenea lui. Vom culege roadele unei cronice imaturităţi politice şi civice.
Nu vreau să demobilizez pe nimeni. Constituţional vorbind, oricine are dreptul să intre în luptă. Nu contest, în cîteva cazuri, îndreptăţirile personale şi contextuale ale celor care au hotărît să se ”angajeze”. Constat doar că această variantă de campanie, acest mod de a traversa un episod electoral este neprofesionist, improvizat, neserios. Rezultatul va fi pe măsura acestei nefaste „originalităţi”. Vom avea, probabil, un preşedinte de adunătură şi o clasă politică asemenea lui. Vom culege roadele unei cronice imaturităţi politice şi civice.
Zic „cronică”, pentru că boala e veche. Îmi aduc aminte că, după alegerile din 1996 (pierdute de Ion Iliescu şi cîştigate, pe muchie de cuţit, de Emil Constantinescu, omul „nou” al societăţii civile), alianţa cîştigătoare nu avea încă pregătit un prim-ministru. Bîlbîiala şi pripa noilor conducători era fie rezultatul unei victorii nesperate, care i-a luat prin surprindere, fie semnul unei gîndiri fără suflu, redusă la mici strategii pe termen scurt, inaptă să mobilizeze o maşină de luptă compactă, gata de acţiune în orice moment.
S-ar zice că suntem mereu nepregătiţi, absorbiţi strict de licărul incert al momentului, de porniri conjuncturale, fără temelie fermă şi fără perspectiva construcţiei coerente. Stăm sub blestemul spasmodicului. Politica autohtonă e o succesiune de puseuri de febră, la capătul cărora suntem sleiţi. Aşa vor fi şi alegerile care urmează: un acces de gripă cu frisoane. Să dea Dumnezeu să mă înşel…
Articol apărut pe
