«Trăiască lupta pentru pace!»

Apărut în Dilema, nr. 522, 28 martie 2003

În Europa de Est, "războiul rece" nu se numea "războiul rece". Se numea "lupta pentru pace". Lumea era împărţită în capitalişti răi (imperialişti), care, adunaţi laolaltă într-o organizaţie criminală numită NATO, se năpusteau asupra unor popoare libere şi fericite pentru a le decima şi exploata, şi comunişti paşnici, care, înfrăţiţi de nobile idealuri, înfierau lipsa de umanism a capitaliştilor, zburînd, în acelaşi timp, spre un viitor de aur. "The good guys" aveau în frunte marea Uniune Sovietică. "The bad guys" stăteau sub comanda malefică a unchiului Sam. Lupta pentru pace era atît de îndrăgită de masele largi din Est, încît orice document al administraţiei curente, orice petiţie, se termina cu formula: "Trăiască lupta pentru pace!".

După încheierea "războiului rece", "lupta pentru pace" risca să cadă în desuetudine. De aceea, oamenii de bine din întreaga lume s-au gîndit să o reînvie, cu cîteva mici, dar realiste, adaptări circumstanţiale. Răii sînt, în continuare, americanii, împreună cu alţi cîţiva capitalişti mai mici cum ar fi englezii şi spaniolii (călăului Franco). În tabăra bunilor s-au strecurat şi cîţiva capitalişti de omenie, ca de pildă nemţii şi francezii. (E, pentru noi, un prilej de mîndrie să constatăm că şi o parte a românilor, cei din Partidul România Mare, susţin, în numele tradiţionalei prietenii româno-franceze, poziţia Parisului. Ciontu gîndeşte ca Chirac, Chirac - ca Ciontu.) În fruntea taberei umaniste nu mai este, e drept, marea Uniune Sovietică, ci mica Uniune Sovietică, adică Federaţia Rusă, alături de care se realiniază marele şi înţeleptul frate chinez. Asistăm, astfel, la creşterea şi înflorirea unei noi axe de lumină: axa Paris-Berlin-Moscova-Beijing, opusă sinistrei axe Londra-Washington. Iar la seria victimelor acestei axe asasine se adaugă acum - eroic - Saddam Hussein, un revoluţionar idealist, o combinaţie orientală de Stalin şi Fidel Castro.

Unele cercuri duşmănoase interpretează greşit atît politica lui Saddam, cît şi pe aceea a Franţei şi Germaniei. Astfel, un celebru show-man american (Jay Leno), vîndut propriilor sale oficine, a făcut de curînd, într-una din emisiunile sale, următoarea glumă de prost gust: "Francezii ne anunţă că nu ne vor ajuta să-l scoatem pe Saddam din Irak. Nu ne miră. Nu ne-au prea ajutat nici să-l scoatem pe Hitler din Franţa". Ceea ce Jay Leno, în ignoranţa sa transatlantică, nu ia în seamă este străvechea simpatie a Franţei sau, în orice caz, a elitelor ei intelectuale, pentru spiritul pacific al stalinismului. De la Romain Rolland la Aragon, Eluard şi Sartre, de la Henri Barbusse la Pierre Daix şi Roger Garaudy (din anii maturităţii), o mulţime de minţi luminate de pe malurile Senei au dovedit o înaltă şi tenace înţelegere pentru poporul frate sovietic, pentru conducătorii lui, angajaţi, pe viaţă şi pe moarte, într-o necruţătoare luptă pentru pace. Nu este întîmplător că simbolul însuşi al luptei pentru pace (un porumbel alb) a fost închipuit de un artist, spaniol e drept, dar nutrit de mediul ideologic progresist al Parisului.

Cît despre programul politic saddamhusseinian, cum să înţeleagă un profitor al democraţiei de faţadă din SUA meandrele sufleteşti ale unui om care, mînat de idealuri măreţe, n-a precupeţit niciodată nimic pentru a le împlini, mergînd pînă la dureroasa sacrificare a rudelor apropiate, a colegilor de guvern, a unei bune părţi (necrozate) a propriului popor. (Poporul însuşi salută cu entuziasm măsurile luate, după cum o arată emisiunile televiziunii din Bagdad.) Ce poate şti un răsfăţat al monopolurilor capitaliste despre principiul neamestecului în treburile interne? Ce caută, în definitiv, americanii prin alte ţări? De ce nu stau la ei acasă? De ce nu-şi văd de treburile lor? (Răutăcioşii vor spune, ştim, că dacă stăteau acasă în timpul ultimului război mondial, am fi trăit, astăzi, o prelungită experienţă a nazismului (şi comunismului) cu faţă umană. Se uită că prezenţa americană în Europa pe vremea războiului avea girul acelui bastion al păcii numit "Armata Roşie"!) Se vor găsi şi voci care să se mire că Germania şi Franţa au socotit potrivită intervenţia NATO în Iugoslavia, acceptînd oarecari aproximaţii în materie de drept internaţional şi de decizii ONU, în vreme ce acum, în chestia Irakului, au redescoperit rigoarea. Se uită, pe de o parte, că Miloşevici era mult mai reacţionar decît Saddam şi, pe de altă parte, că nu poţi pretinde unor state burgheze cum sînt, în ciuda unor mici progrese, Franţa şi Germania, clarviziunea şi consecvenţa Federaţiei Ruse care, în Kosovo ca şi în Irak, a fost contra, neamestecîndu-se decît în propriile ei treburi interne (Cecenia) sau acolo unde masele i-au cerut-o cu lacrimi de sînge (Afganistan).

Un caz aparte îl constituie Germania. Trebuie să avem toată înţelegerea pentru efortul acestei ţări de a se căi, după ce, pe calea armelor, a creat atîta nervozitate în lumea veacului trecut. Acum ea suflă, cu bună-credinţă, în iaurt. Ieri - tenebrele agresiunii, azi - miracolele diplomaţiei! Iar Joschka Fischer, după ani grei de mişcări stradale, cu spargeri (simbolice, anti-capitaliste) de geamuri (reale, capitaliste), cu tăinuiri (umaniste) de mici terorişti hărţuiţi de statul asasin, are, acum, tot dreptul să combată, reparatoriu, violenţa, să dilueze roşul anarhist cu un plăcut verde ecologic. Şi n-ar fi drept să-i reproşăm că, gîndindu-se la Saddam sau la comandourile sinucigaşilor islamici, i se umezesc, puţin, ochii...

Televiziunile de pretutindeni arată cum masele mondiale (cu detaşamentul lor de avangardă, tineretul inocent) demonstrează, strîns unite, împotriva războiului. Care va să zică lupta pentru pace ia, din nou, avînt! Marile tradiţii nu pier! Mai ales cînd gestiunea lor revine rafinamentului dialectic al unor titani, cum sînt Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză. Solidaritatea noilor veniţi, Franţa şi Germania, trebuie salutată tovărăşeşte, dar fără prea multă încredere. Mai au de trecut unele probe. Vom vedea, de pildă, cum vor reacţiona cînd misticii musulmani vor înlocui World Trade Center cu Turnul Eiffel sau cu noile clădiri din Potsdamer Platz.