Elitele

Apărut în Dilema, nr. 386, 7 iulie 2000

În România comunistă, tema elitelor a apărut ca o experienţă de viaţă înainte de a apuca să fie un subiect de reflexie, de cercetare şi dezbatere academică. Elitele au fost, la noi, materia unui război. Întrebarea sub care am trăit după 1945 nu era "Ce sînt elitele şi care e rolul lor în viaţa socială?", ci "Cum se pot lichida elitele, cum se poate curăţa lumea de prezenţa lor nefastă?". Nu se căuta un concept, ci o strategie. Nimeni nu pierdea timpul cu definiţii şi e curios că, deşi o definiţie riguroasă lipsea, toată lumea ştia foarte bine despre ce este vorba... După 1989, Europa răsăriteană a devenit prea repede pentru Europa de Vest un obiect de studiu. Construcţia teoretică a survenit înaintea unei temeinice absorbţii a faptelor. Am fost sistematizaţi înainte de a fi auziţi, înainte de a fi ascultaţi pînă la capăt. Nu vreau să spun că nu există un inventar cuprizător al "realităţilor" est-europene şi nu vreau nici să adopt şi să amplific postura victimei neînţelese.

Chiar cînd avem aerul că spunem acelaşi lucru, ne gîndim adesea la realităţi diferite. Dar de multe ori nu putem nici măcar să spunem acelaşi lucru. Între cele două lumi s-a adunat o complicată colecţie de disimetrii care împiedică reunificarea cel puţin în egală măsură cu disfuncţiile economice. Dau, în treacăt, cîteva exemple. După 1989 două ţinte stăteau dinaintea fostelor ţări comuniste cu titlu de urgenţă: întemeierea unui sistem politic pluripartit şi trecerea la economia de piaţă. Democraţie şi capitalism. Teoretic, aspiraţiile noastre erau lipsite de orice echivoc. Nu trebuia decît să trecem la treabă, sub privirea expertă şi cu ajutorul generos al Vestului. Numai că Vestul nu mai era în punctul în care eram obişnuiţi să-l căutăm. O asemenea descoperire nu putea să nu aibă, pentru noi, importante consecinţe tactice şi strategice. Preşedintele de-atunci al Germaniei, domnul Richard von Weiszäcker, tocmai adresase politicienilor din ţara sa un mesaj curajos despre ponderea excesivă a luptelor de partid în viaţa publică. Interesul public riscă să fie subminat de interese electorale. Mecanismul disputei politice între diferitele formaţiuni partizane devine singurul conţinut real al democraţiei, ceea ce e o abdicare de la principiile ei constitutive. Poate că ar trebui să ne folosim imaginaţia pentru a tatona noi forme de funcţionare a pieţei politice, în care partidele să nu mai aibă pregnanţa suverană de astăzi. În mediile româneşti, acest tip de argumentare a creat stupoare. Spiritele democratice s-au indispus, cripto-comuniştii au jubilat. Rezulta că alesesem un model pe cale de dispariţie. Vroiam să adoptăm un sistem pe care inventatorii lui se pregăteau să-l abandoneze. Evident, domnul von Weiszäcker nu se referea la problemele ţărilor aflate în tranziţie şi ar fi fost deplasat să aplicăm în România o idee care avea sens numai într-un context democratic stabil. Dar psihologic e cel puţin inconfortabil să te mobilizezi pentru un scop ale cărui fisuri sînt atît de uşor anticipabile. Eşti în pragul unei căsătorii şi ţi se anunţă divorţul. Luciditatea nu e o bună premisă pentru entuziasmul reformator. E motivul pentru care i-am purtat pică multă vreme lui André Glücksmann, care, venit la Bucureşti în decembrie '89, a demolat euforia noastră revoluţionară spunînd: "Maintenant, c'est le bordel qui commence!". Avea dreptate. Dar nu era nimic de făcut cu dreptatea sa.

Probleme asemănătoare au apărut şi în legătură cu economia de piaţă şi, în general, cu modelul capitalist. Eram obişnuiţi să auzim la şcoală, la orele de învăţămînt politic, în conferinţele oficiale sau în mass-media, care sînt neajunsurile capitalismului din perspectivă marxist-leninistă. După 1989 însă nu mai aveam de a face cu o critică socialistă, ci cu o critică capitalistă a capitalismului. George Soros însuşi are multiple rezerve în legătură cu funcţionarea contemporană a pieţei financiare şi a organismelor financiare internaţionale. (Vezi, între altele, articolul său intitulat "The Capitalist Threat" apărut în The Atlantic Monthly din februarie 1997.) Unele ţări hiperdezvoltate, Japonia de pildă, nu ezită să practice încă un control centralizat asupra producţiei şi comerţului, apar teoreticieni abili - de la Galbraith la Adolph Lowe - care demonstrează că eşecul planificării nu poate fi corectat prin idolatrizarea pieţei, se vorbeşte de un "fundamentalism" vinovat al liberalismului (John Gray), iar teza celei de-a treia căi, lăsînd în urmă binomul comunism (respectiv social-democraţie) - capitalism (respectiv liberalism) are, de la Anthony Giddens încoace, o tot mai largă audienţă. Nu pun nici o clipă la îndoială îndreptăţirea, subtilitatea şi actualitatea acestei abundente dezbateri. Tot ce vreau să spun e că noi, în Est, nu sîntem pregătiţi să o asumăm; mai mult chiar, că ar fi riscant, în clipa de faţă, să o asumăm, înlocuind decizia de a acţiona prompt cu reflexia asupra unei problematici fără acoperire în experienţa noastră zilnică. Exemplele se pot înmulţi: avem, iată, sentimentul că putem reintra, în sfîrşit, în metabolismul firesc al istoriei; pentru starea noastră de-acum, Fukuyama e inadecvat şi iritant. Avem sentimentul că trebuie să ne regăsim identitatea, după decenii întregi de "internaţionalism" mai mult sau mai puţin proletar; iureşul globalizării vine, pentru noi, prea devreme. S-ar putea, de altfel, ca tot ce ne vine, ca exigenţă, din Vest, să vină prea devreme, după ce decenii întregi am trăit cu gîndul că ruptura de comunism, dacă se va produce, ar putea să vină prea tîrziu... Sîntem prinşi, periculos, în dialectica aceasta drastică a unui "prea devreme-prea tîrziu" cu posibile efecte paralizante.

Ajungem, acum, la elite. Probabil că, după cele spuse deja, teza mea este previzibilă. Susţin că programul cel mai caracteristic şi efectul cel mai durabil al comunismului a fost suprimarea elitelor. Susţin, de asemenea, că dificultăţile cu care se confruntă Europa de Est în perioada post-comunistă se explică, în mare măsură, prin insuficienţa numerică şi calitativă a elitelor, drept care "reinventarea" lor e vitală. Dar contextul global, ideologia dominantă la această oră înclină mai curînd spre relativizarea elitelor. Prin urmare, sîntem în situaţia de a propune un proiect de reconstrucţie elitară pe fondul unei retorici anti-elitiste. Încă o asimetrie, pe lîngă cele enunţate mai sus. Numai că, de data aceasta, am de adăugat o nuanţă care mi se pare esenţială: cred că întîrzierea noastră nu e, în acest caz, nefastă. Cred că e preferabil să ai dinainte perspectiva unei refaceri a elitelor, decît pe aceea a nivelării lor. Cred că ceea ce e prea devreme pentru noi e prea devreme şi pentru restul lumii. Cred, mai mult, că tendinţa la modă de a diminua autoritatea elitelor e neproductivă şi va fi întotdeauna neavenită. (...)

Nu e lipsit de o anumită relevanţă simbolică faptul că schimbările au fost provocate de o mişcare de stradă ai cărei eroi nu erau, statistic vorbind, reprezentanţi ai vreunei elite.

Elitele produc mai curînd "revoluţii de catifea"; revoluţiile sîngeroase au nevoie de vehemenţa anonimă a mulţimii. Dar după o răsturnare de proporţii a vechilor instituţii, problema esenţială este cine preia frîiele, cine defineşte şi gestionează noutatea dintr-o dată posibilă. Ochii tuturor se îndreaptă, aşadar, spe locul vid din centrul vîrtejului şi spre eventualii noi administratori ai puterii. Numai că, după 45 de ani de derivă totalitară, oferta e confuză, cînd nu e pur şi simplu nulă. Privirile caută, mai întîi, în imediata vecinătate a foştilor conducători. Euforia eliminării dictatorului atenuează viciile foştilor lui colaboratori. Se aud numele unora din foştii lui prim-miniştri, care se declară gata să înceapă reforma. Se caută apoi printre activiştii persecutaţi politic de capriciosul conducător, printre eroii străzii şi printre cei cîţiva disidenţi recuperaţi de conştiinţa publică. În mod vădit, nu există o rezervă de "elite înlocuitoare". România post-comunistă trebuie, prin urmare, să-şi inventeze o elită din nimic sau din rămăşiţele şubrede ale celei vechi. Fosta nomenclatură se dovedeşte, inevitabil, o "pepinieră" de cadre încă frecventabilă. Alături de ea, apar veleitari, şmecheri şi romantici nebuloşi, dispuşi să asume interesat sau candid dezordinea momentului. În joc intră şi "elita de seră", care trebuie să-şi redefinească statutul şi să compenseze printr-un activism în sfîrşit curajos şi, în plus, lucrativ - pasivitatea vinovată de dinaintea lui 1989. O parte din intelectuali simt că vremurile noi vor impune alt tip de vedete şi îşi reorientează cariera în funcţie de criteriile actualităţii: devin gazetari, politicieni şi, mai rar, întreprinzători. În general, se poate vorbi de o spectaculoasă redistribuţie a meseriilor. E relativ curentă transformarea medicilor, inginerilor, scriitorilor şi juriştilor în analişti politici (o meserie inflaţionară), diplomaţi, militanţi de partid, editori. Unii - j'en sais quelque chose - ajung miniştri, parlamentari, patroni. Mai toţi se înghesuie în mediul "select" al "societăţii civile" care are tendinţa să devină, în perioadele de tranziţie, un omonim al "elitei". Restructurarea profesională echivalează, din păcate, cel puţin deocamdată, cu o deprofesionalizare generală. Toată lumea, de la preşedinte şi miniştri pînă la cel mai modest proprietar de chioşc, se află în condiţia debutantului, care încearcă să compenseze lipsa de instrucţie adecvată şi de experienţă prin talent, dexteritate conjuncturală, noroc sau tupeu. Sentimentul general este că "nu avem oameni", că nu putem confecţiona, pentru nici un domeniu, un catalog convingător al "experţilor". Actuala coaliţie de guvernămînt a anunţat, în campania electorală din 1996, că va aduce la putere 15.000 de specialişti. S-a văzut curînd că promisiunea aceasta respecta întru totul regula oricărei campanii: nu avea nici o acoperire. Cei 15.000 de specialişti, mai exact lipsa lor, constituie, astăzi, un subiect de deriziune publică...

Caracteristic este faptul că ţărănimea şi muncitorimea, adică massa propriu-zisă a populaţiei, se implică minimal în trebile ţării. Dimensiunea lor elitară fiind amputată, nu mai au interese limpezi dincolo de exigenţa cotidiană a supravieţuirii, nu mai au criterii, convingeri, iniţiativă. Uşor de manipulat, ei explodează, din cînd în cînd, gregar, mînaţi de tropisme vagi, sau de lideri abili şi impuri.

Obţinerea elitei conducătoare prin alegeri presupune competenţa politică a massei şi, mai mult decît atît, o anumită sensibilitate a massei faţă de virtuţile elitei. Elitele adevărate nu sînt o minoritate auto-suficientă, un club solitar întruchipînd un superlativ abstract. Ele sînt expresia nevoii de elite a organismului social, proiecţia unui afect comunitar. Pentru a se constitui, elitele au, fireşte, nevoie de "calitate" umană, de înzestrări alese şi temeinic cultivate, dar şi de o investiţie de respect din partea celorlalţi, de "mandatul" încrederii colective. Elitele sînt corelativul unei comunităţi care are intuiţia performanţei de elită şi o admiră. "Aristocraţia" competenţei nu există, cu alte cuvinte, fără aristofilia corpului social. Or, lucrul cel mai dramatic care s-a întîmplat în fostele ţări comuniste a fost, pe lîngă subminarea elitelor, erodarea strategică a respectului pentru elite. Consecinţele se văd acum, cînd ne dăm seama că, dacă ne lipsesc elitele , este şi pentru că nu mai avem "organ" pentru ele. "Reeducarea" la care am fost supuşi a reuşit: nu ne mai plac superlativele, nu mai suportăm anvergura. După mai multe decenii de obedienţă mutilantă, asistăm la explozia compensatorie a unui spirit critic devastator: nimeni nu e la adăpost de voluptatea generalizată a discreditării. În loc să fie valorificate, solicitate, stimulate, elitele sînt mai degrabă obiectul unei dezlănţuite culpabilizări. (...)

Ţările răsăritului european se confruntă, în acest moment, cu un inventar de urgenţe, în care nu se poate stabili o ordine prioritară. Totul e prioritar şi aceasta este cea mai mare piedică în recuperarea normalităţii. Nu e mai urgentă reabilitarea nivelului de trai, decît remodelarea mentalităţilor, şi aceasta pentru simplul motiv că fără o nouă mentalitate în materie de muncă, profit, libertate şi justiţie, nu se poate produce îmbunătăţirea calităţii vieţii. Nu e mai urgentă reforma industriei decît reforma şcolii, nu e mai urgentă restituirea proprietăţilor decît instituţionalizarea controlului civil asupra armatei, nu e mai urgentă scăderea inflaţiei decît consolidarea societăţii civile. Tot astfel, nu e mai urgentă îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt public, decît refacerea elitelor. O anumită zgîrcenie birocratică încearcă să ne convingă că nevoile omului nu se manifestă într-o simultaneitate organică, ci într-o succesiune contabilă. "Primum vivere, deinde philosophari": un dicton pe cît de celebru, pe atît de trivial, un mod de a converti minimalul în valoare primordială. În realitate, un om întreg şi o societate sănătoasă au nevoie în acelaşi timp de beneficiile subzistenţei şi de cele ale reflexiei, de şosete şi vise, de pîinea zilnică şi de utopii. În est, ne lipsesc, deocamdată, şi unele şi altele. Şi nu putem accepta că lotul generaţiei actuale e acela al lui "vivere", filosofia urmînd să fie finanţată mai tîrziu...

În ce mă priveşte, am în minte un portret ideal al sponsorului "cultural" şi, de altfel, cred că l-am şi întîlnit de cîteva ori: e cineva care, după ce a investit cu folos în mari proiecte de educaţie universitară, în cercetări despre arta guvernării, legislaţie, liberalism, ecologie şi minorităţi, în programe de revitalizare economică şi instituţională, simte nevoia să iasă din circumstanţial, din rezonabilul de primă instanţă, pentru a investi într-un joc cu mărgele de sticlă. A finanţa instalarea lui Newton sub măr sau navigaţia utopică a lui Columb s-a dovedit rentabil. Oamenii nu devin mai săraci dacă, din cînd în cînd, consimt să dea de mîncare Serafimilor...

(Fragmente din Conferinţa Reuter susţinută la Wissenschaftskolleg în Berlin, la 22 iunie 2000)