Tranziţie şi bragă

Una dintre bucuriile copilăriei mele era paharul cu bragă de 40 de bani. Cînd economiseam mai cu spor, puteam aspira la o „Eugenia“, care costa 75 de bani. Dar şi atunci mă întrebam dacă nu e preferabil să fac rost de încă 5 bani ca să-mi iau două pahare cu bragă. Aspectul oarecum suspect al băuturii mele preferate nu mă impresiona: percepeam, fireşte, culoarea şi consistenţa ei vag noroioasă, discreta ei mireasmă de borhot, urma prăfoasă care rămînea pe fundul paharului. Dar dacă era suficient de rece şi dacă fermentase îndeajuns ca să fie acidulată, braga mi se părea perfectă. De dragul conţinutului îi acceptam şi înfăţişarea, o savuram chiar, nu fără o mică perversitate anticipativă...

Încet-încet, braga a dispărut. A fost înlocuită de cîteva lamentabile artefacte, de la tropicalul „Cico“ la indescifrabilele „Frucade“, „Rocola“ sau „Quick“. Cunoscătorii ştiau însă că mai există în ţară două sau trei bragagerii, ultimele redute ale lejerului nostru Orient: una a mai funcţionat, un timp, la Tulcea, alta – în faimoasa simigerie din Piaţa Ovidiu de la Constanţa, şi alta, cea mai eroică, supravieţuind miraculos pînă prin 1990-1991, la Buşteni: bragageria doamnei Bairamovici (care vindea de asemenea alviţă şi îngheţată la cornet).

După Revoluţie, am sperat ca braga să reapară. La urma urmei, ea valorifica o materie primă nepretenţioasă şi o „manoperă“ simplisimă. În plus, era, ca să zicem aşa, o băutură „tradiţională“. Ieftin şi autohton! Ce poate fi mai rentabil? Ei bine, braga n-a reapărut. Acum cîteva zile am trecut prin Buşteni în căutarea doamnei Bairamovici. Am găsit, în spaţiul bragageriei, un chioşc „modernizat“ cu cea mai banală ofertă „de tranziţie“: ţigări, băuturi, bomboane. Iar în locul doamnei Bairamovici, un tînăr care mi-a explicat că s-a renunţat la bragă pentru că nu se mai poate procura materia primă necesară. Iată, într-adevăr, un serios motiv de nostalgie. Ceea ce se putea sub Dej şi sub Ceauşescu nu se mai poate sub Iliescu. În România postrevoluţionară a dispărut materia primă pentru bragă! E ca şi cum am afla că nu mai există materie primă pentru borş. Că au dispărut zerul, oţetul şi rachiul! Că nu mai avem ceapă!

Motivele „crizei“ trebuiesc căutate, cred, în altă parte. Nu lipsa materiei prime e problema, ci, vorba opoziţiei, lipsa voinţei politice de a produce bragă! Mai întîi, „electoratul“ însuşi nu vrea bragă cu destulă intensitate. Altele are el acum în sufletul lui! Şi, oricum, nu poate admite că s-a făcut revoluţie ca să ne întoarcem la o asemenea licoare vulgară. Am făcut revoluţie pentru progres, pentru integrare europeană, pentru capitalism, aşadar pentru valori care n-au nimic în comun cu braga. Pînă şi turcii, care tind să ne colonizeze comercial, au înţeles asta şi nu vin cu rahat, sugiuc, şerbet şi iaurt. Vin cu pîine albă, napolitane şi aspiratoare. Ca să intrăm în rîndul lumii e musai să mîncăm şi să bem ce mănîncă şi bea toată lumea. Specificul, culoarea locală – astea sînt pentru turişti. Iar năvala turiştilor nu e iminentă. Apoi mai e şi demnitatea noului negustor român: cînd poate vinde atîtea minunăţii, cum să se coboare la lipsa de ambîţ a unui simplu „vînzător de bragă“? De ce să ofere un lucru atît de gros, cînd poate oferi lucruri atît de subţiri?... Aşa îmi explic şi faptul că n-au reapărut, în România tranziţiei, cîteva dintre comodităţile pitoreşti (şi gustoase) ale României interbelice: bodega decentă în care să poţi lua un aperitiv accesibil, din repertoriul culinar al lui Mitică – o icră (cu ţuica aferentă), salată de ţîri cu mărar, slănină diafană cu boia, telemea şi burduf, cîrnăciori iuţi de oaie, pastramă, cîteva murături şi atît. Aşteptată se lasă şi cafeneaua paşnică, amenajată pentru taclale (aşadar fără muzici), cu canapele comode, şvarţuri, marghilomane, fisticuri şi şnapsuri. De ce lipseşte? E vid de imaginaţie? E parvenitismul economic al tranziţiei? Complexul periferiei care adoptă pripit moravurile „centrului“, pentru a fi luată în seamă? Mitocănia de a nu te mai recunoaşte în rădăcinile tale patriarhale? Sau e pur şi simplu fudulia săracului? Căci una dintre lecţiile cele mai iritante ale tranziţiei este că nu ştim să fim săraci.

Nu ştim să identificăm soluţiile unei subzistenţe onorabile, nu ştim să aşteptăm în mod convenabil prosperitatea şi să ne pregătim pentru ea. E drept, nimeni nu ne ajută. De aceea ne epuizăm în tatonarea unor îmbogăţiri aventuroase sau ne lăsăm copleşiţi de promiscuitate. Între apa chioară (şi poluată) a năpăstuitului şi paradisul orange al „Fantei“, ne-am putea odihni în voluptatea modestă a unui pahar cu bragă. Între înfometare şi caviar, între cartofi şi fleică, ar trebui să ni se ofere deliciul abordabil al băcăniei şi birtului de cartier. Nimănui însă nu-i dă prin cap că, în vremuri precare, te poţi îmbogăţi vînzînd mărfuri bune (dar nesofisticate) şi ieftine (dar nu de proastă calitate). N-aş vrea să trec drept ceea ce nu sînt. Beau cu plăcere „Fanta“, „Cola“ sau gin tonic, îmi place pizza, nu mă dau îndărăt de la Camembert, morun, ficat de gîscă şi alte asemenea tulburătoare materii. Dar nu înţeleg de ce existenţa lor trebuie să inhibe ingeniozităţile locale şi să eclipseze trufandalele autohtone. Nu înţeleg de ce n-am dreptul să poftesc la „realizări“ notabile cum ar fi iahnia de fasole, ciorba de lobodă, ghiveciul călugăresc sau mîncarea de ştevie. Mai ales că sînt în tranziţie, n-am destui bani să mă dau parizian sau newyorkez şi nici nu sînt dispus să-mi investesc toate fondurile în ulcerante reverii alimentare. Insist: nu propun vreo nouă raţionalizare a hranei, nu fac propagandă pentru bucătăria strămoşească, nu cer să se închidă McDonald’s şi să se deschidă centre de livrare a pilafului de post. Dar vreau să am şi variante de consum agreabil pentru buzunarul meu, şi cred că se poate. Vreau să fiu un sărac plezirist. Dacă nu-mi puteţi da Chateaubriand ieftin, daţi-mi o porţie bună de clătite cu spanac sau de urzici cu mămăligă. Dacă nu-mi puteţi da, la un preţ omenesc, nectar de mango, daţi-mi bragă! Pe un fond cinstit de bragă cotidiană, s-ar putea să-mi permit, la răstimpuri, şi cîte un nectar de mango.

În altă ordine de idei, nu pricep cum pot exista indivizi care au nostalgia lui Ceauşescu, şi nu există nimeni care să aibă nostalgia bragageriilor. Tranziţia e, fără îndoială, o perioadă a nostalgiilor prost orientate. Şi, în orice caz, e un fel de bragă pe dos. Braga arăta neatrăgător, dar la gust era bună. Tranziţia are un ambalaj plin de promisiuni, dar lasă un gust acru, de şampanie răsuflată.

Dilema, nr. 136, 18 august 1995