În Europa de Est, "războiul rece" nu se numea "războiul rece". Se numea "lupta pentru pace". Lumea era împărţită în capitalişti răi (imperialişti), care, adunaţi laolaltă într-o organizaţie criminală numită NATO, se năpusteau asupra unor popoare libere şi fericite pentru a le decima şi exploata, şi comunişti paşnici, care, înfrăţiţi de nobile idealuri, înfierau lipsa de umanism a capitaliştilor, zburînd, în acelaşi timp, spre un viitor de aur.
Fără experienţa nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămîne o abstracţiune. Accesul direct la „amorul sacru“ e rar. Abordabil şi distribuit „democratic“ e „amorul profan“: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului.
Chestia cu "moarte intelectualilor" n-a avut efectul scontat. Dar putem organiza acum o amplă operaţiune de murdărire a lor. Îi putem lichida moralmente, cu rezultate spectaculoase. Pe de o parte, îi azvîrlim astfel în gheara oprobriului public (ei sînt vinovaţi pentru tot, ei sînt marii trădători, marile lichele, coloana a cincea a Securităţii) şi, pe de altă parte, la adăpostul acestei noi mineriade de hîrtie, securiştii înşişi şi comanditarii lor pot să doarmă liniştiţi, dacă nu chiar
E criză peste tot: din Grecia pînă la Berlin. La noi, lucrurile par să aibă, în plus, un nimb de perplexitate. Ezităm între probleme care ne vin din exterior şi pe care le tratăm drept fatalităţi de nedezbătut şi probleme care ne vin din interior, pe care le tratăm drept blocaje de nerezolvat
Educaţia „modernă“ se desfăşoară, în genere, după un set de valori consacrate de secolul luminilor şi devenite, între timp, un soi de „decalog“ subînţeles, asupra căruia nimeni nu mai reflectează în mod proaspăt. Nu e vorba de a discredita aceste principii, nu se încearcă subminarea autorităţii lor. E vorba doar de a le regîndi, de a evita „fundamentalismul luminist“.
Răsfoiesc gazetele autohtone şi constat că reuşim, ca de obicei, imposibilul: însoţim devălmăşia şi patosul realului cu fapte, preocupări şi comentarii din specia derizoriului. Împrejurările sînt, într-adevăr, dramatice: e criză, se organizează mari mitinguri de protest, se anunţă grevă generală, sindicatele fierb, guvernanţii stau să-şi piardă fotoliile. Pe scurt, trăim pe muchie de cuţit, pe marginea prăpastiei, cu cuţitul la os.
E greşit să ne imaginăm că integrarea europeană înseamnă strict occidentalizarea noastră. Nu. Ea înseamnă, simultan, orientalizarea vestului. Intru într-o cafenea berlineză cu nume celebru şi cer o cafea. Mi se răspunde cu un zîmbet larg că nu mi se poate oferi decît un ceai. Deocamdată nu mai au cafea!
Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia – mai ales la începutul relaţiei lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă banalitate: 1) Ne vom iubi veşnic, 2) Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna şi 3) Iubirea noastră e unică.
„Catedrala neamului“ va arăta „ca mormintele văruite“, nici măcar destul de frumoasă pe dinafară, iar pe dinăuntru „plină de oasele morţilor şi de necurăţie“ (Matei, 23, 27).
Să nu ne speriem de cuvinte! Training e uşor de tradus pe româneşte. Înseamnă ori „a dresa“ (un animal), ori „a antrena“ (un sportiv), ori „a pregăti“ (un copil sau un adult) pentru o anumită activitate sau profesiune; pe scurt, „a educa“, „a forma“, „a modela“.
Ce mai pot însemna cuvintele lui Tocqueville astăzi, cînd aristocraţia e un reziduu neconvingător, o formă de scăpătare, mai mult sau mai puţin „reamenajată“? Pură nostalgie? Neîncrederea spontană a unui nobil faţă de „noutatea“ unui „sistem“ plebeu?
A interveni pe „forum“ a devenit, de cîţiva ani buni, un hobby la îndemînă. La sfîrşitul fiecărui articol publicat în presa curentă, o sumedenie de cititori (care, de regulă, nu-şi semnează mesajul cu numele lor adevărat) se pronunţă, fiecare cu inteligenţa şi gramatica lui, asupra articolului cu pricina.
Orice cetăţean – zice Constituţia – are dreptul să aleagă şi să fie ales şi, pînă la un punct, decizia cuiva de a se implica în treburile cetăţii are un ce lăudabil. Ceea ce însă mă preocupă nu e atît saltul în politic al unor artişti sau vedete de televiziune, cît, uneori, motivaţia lor reală sau, alteori, confuzia de planuri în care se complace societatea românească. Motivaţia unora pare să fie impură.
Din păcate, nu apuc să mai ascult radio decît foarte rar. Cînd sînt la volan, de pildă, profitînd de amplele răgazuri oferite de traficul metropolitan. Ştiu că există o mulţime de posturi, care de care mai zglobii, mai ştiu cîte ceva despre excelentele emisiuni culturale ale dnei Teodora Stanciu, dar, în general, n-am datele necesare pentru a emite judecăţi definitive despre prestaţia unei instituţii care, în copilărie, mi-a marcat decisiv formaţia culturală.
Săptămîna trecută, vechile comandouri anti-băsesciene, hîrşite în lupte grele şi rămase, de la un timp, fără adversarul din ale cărui derapaje au trăit, seară de seară, vreme îndelungată (pînă la alegeri), au redescoperit euforia. Viaţa a reînceput să palpite în arterele lor depresive, retorica demolatoare a discursului lor tradiţional s-a înviorat brusc, în mod nesperat. Aveau din nou subiect.
Duminică, 2 februarie 1969
Plimbare la cimitir, după-amiază, printre ierburi uscate şi aburi de primăvară. O femeie aflată la mormîntul fiului ei, mort la vîrsta de nouă ani, îmi povesteşte: „Îl văd în vis de cîte ori îl chem. Azi-noapte, de pildă, mă aflam într-o pădure pe care n-am mai văzut-o, sînt sigură, niciodată. În desişul ei se făceau două cărări. Amîndouă duceau spre o casă, frumoasă, cum iarăşi n-am mai văzut niciodată. M-am uitat mai întîi printr-una din ferestre: am văzut dormitoar
Îmi îngădui să prezint cititorilor cîteva fragmente, alese în grabă, din imensa literatură despre Karl Marx, în speranţa că, prin ele, grupajul de articole din numărul trecut al Dilemei vechi va căpăta un acompaniament ceva mai... dilematic.
Fie că se întîmplă lucruri, fie că nu se întîmplă, presa veghează şi lucrează. Amplifică, inventează, suspectează, demolează, restaurează, analizează, rumegă, reconstituie, interpretează, înnegreşte, albeşte, despoaie, camuflează, insistă, execută, ia peste picior, nu iartă.
Un fragment din Ilf şi Petrov descrie cu un fel de perfidie candidă viciul de fond al societăţii socialiste multilateral dezvoltate: „În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede că locuitorii urbei se nasc numai pentru ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi – imediat după asta – să decedeze. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. V
În toate partidele (care contează) se vorbeşte de reformă, înnoire, „sînge proaspăt“, schimbare. Într-unele, se vede de la o poştă că tot tapajul maschează o banală hîrjoană între găşti. „Reforma“ înseamnă, pur şi simplu, plecarea cutăruia (cu acoliţii săi) şi înlocuirea lui cu de-ai lui cutărică.
Deunăzi, mi-a căzut în mînă un document stupefiant. Dacă este autentic – şi după verificările pe care le-am făcut este – ne aflăm dinaintea unei probe dezesperante de sminteală instituţionalizată. E vorba de o listă de recomadări pe care membrii unui juriu al Comisiei Europene trebuie să le respecte, atunci cînd judecă şi selectează diferite proiecte de cercetare.
Textul de mai jos a apărut în Dilema acum mai bine de 13 ani, în decembrie 1996. Las cititorului libertatea să decidă dacă el mai este sau nu actual. Eu sper sincer să nu mai fie. Dar nu sînt sigur că speranţa mea e întemeiată.
Iarăşi şi iarăşi despre imaginea României
Iubirea de patrie nu e totuna cu iubirea imaginii patriei. Sigur că e important să arăţi bine în ochii lumii. Dar e esenţial ca faptul de a arăta bine să fie expresia unui bine real, şi nu o operaţiune de camuflaj, o minciună cochetă, o înşelătorie cosmetică. Se confundă, adesea, diplomaţia cu talentul de a măslui abil realitatea.
Într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. În lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea. Aşa stînd lucrurile, nici nu se poate vorbi de opţiuni, ci de tropisme, de efectele dezordonate ale unei lumi tulburi, care s-a dezvăţat, în 45 de ani de dictatură comunistă, să cîntărească liber oamenii şi ideile. O lume în care opţiunile nu se bizuie pe de
Cînd, cu şaptesprezece ani în urmă, am lansat pe piaţă Dilema, nu ne-am făcut iluzii prea mari în privinţa efectelor ei terapeutice. Ştiam că „omul fără dileme“, cu certitudinile lui de lemn, cu suficienţa lui asfixiantă, nu va dispărea curînd din peisajul autohton. Ne închipuiam, totuşi, că pe măsură ce lumea românească se va „normaliza“, pe măsură ce „tranziţia“ va trece, calmul deliberativ va cîştiga teren. Ne închipuiam că ne vom destinde şi că vom avea răgazul (şi dispoziţia) de a percepe n
Cum ne trecem şi ne petrecem viaţa? O bună întrebare pentru mahmureala obştească de după sărbători. Eşti obosit, nu prea sprinţar la minte, dezabuzat. Te vizitează, palid, gîndul deşertăciunii (şi balastul indigestiei), cu tot alaiul lor de platitudini solemne. Ce sens au lucrurile? Cum trăim? La ce bun? Ca să mă simt cît de cît activ şi inteligent, încropesc, în grabă („în grabă“ e mult spus) un inventar: cîte tipuri de trecere prin viaţă există?
La sfîrşit de an, un bilanţ mai vechi. Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant. O experienţă de neuitat, ceva între paranormal şi metafizică. Trabantul era un paradox mecanic, o dovadă că posibilul e mai tare decît realul. Avea toate însuşirile unui automobil, dar avea, în plus, ceva de vietate inclasabilă, un soi de mister, un soi de nimb tehnologic, fără legătură directă cu ingineria tradiţională. Neobişnuită era, între altele, enorma lui maniabilitate.
Cred că toată lumea s-a plictisit de supa, mereu reîncălzită, a dezbaterilor postelectorale. În orice caz, eu unul m-am plictisit. Nu mă mai simt îndemnat decît la două-trei reflecţii şi suspine finale. Nesistematice, nepretenţioase şi, probabil, neesenţiale.
Mi s-a întîmplat, uneori, să fiu întrebat de prieteni din vest ce este, în fond, ortodoxia. Nici ei, nici eu nu aveam timp pentru ample dezvoltări istorice şi dogmatice....
Zilele trecute, lîngă Mînăstirea Rîmeţi, un sătean de prin partea locului m-a întrebat, foarte cuviincios, dacă aş fi de acord să discutăm "puţină politică"....
În jurul meu se întîmplă tot mai multe lucruri pe care nu le înţeleg. Ca şi cum aş trăi într-o lume şi într-o ţară străine. Sau într-un timp din alt ciclu cosmic....
Fără dată
Trei tipuri de inadecvare intelectuală: spiritul utopic (incapacitatea de a distinge între proiect şi realitate), experimentalismul mental (plăcerea de a testa idei, fără referinţă la ad...
Şi scrisul, şi cititul sînt ocupaţiuni solitare. Scrisul implică, totuşi, un orizont de dialog, o sumă, potenţial infinită, de interlocutori. Cititul rămîne, dimpotrivă, în spaţiul privat....
8 iulie 1989, Tescani
Muzica e necenzurabilă. Pentru că nu exprimă nimic univoc. A spune despre o melodie că e injurioasă, calomnioasă, servilă etc. e a face simple metafore....
Cînd a apărut, Dilema îşi propunea să aducă un spor de interogativitate, de reflexie dubitativă, într-o Românie, cea a anilor ’90, în care tonul răstit, judecata radicală, opinia ireductibilă fă...
