Amintiri despre trabant

La sfîrşit de an, un bilanţ mai vechi. Am fost, vreme de zece ani, şofer de Trabant. O experienţă de neuitat, ceva între paranormal şi metafizică. Trabantul era un paradox mecanic, o dovadă că posibilul e mai tare decît realul. Avea toate însuşirile unui automobil, dar avea, în plus, ceva de vietate inclasabilă, un soi de mister, un soi de nimb tehnologic, fără legătură directă cu ingineria tradiţională. Neobişnuită era, între altele, enorma lui maniabilitate. Practic, nu puteai ajunge cu un Trabant în situaţii fără ieşire. Putea fi scos din şanţ cu brînciul energic al unei singure persoane, putea fi ţinut cu umărul să nu alunece pe o pîrtie îngheţată, putea fi întors, după o răsturnare, în poziţie de croazieră şi, de obicei, pornea iar la drum, chiar dacă gemea de invaliditate. Dacă se strica bobina de inducţie, ea putea fi înlocuită, pînă la proximul atelier de reparaţii, cu amidonul unui cartof. În locul curelei de transmisie rupte, se putea instala un ciorap de damă, iar pana de benzină se putea rezolva, pentru măcar cincizeci de kilometri, cu o damigeană de horincă tare. Totul era de o durabilă precaritate. Capabil să reînvie din propria-i cenuşă, să se refacă după orice colaps, cu tenacitatea unui „Terminator“ de carton presat, Trabantul nu cerea posesorului lui decît răbdare, încredere şi un sac de bujii. Orice amator putea să-i înveţe secretele, în timp ce specialiştii erau mereu luaţi prin surprindere de resursele lui regenerative. Cu asemenea calităţi, Trabantul era predestinat să devină, sub comunism, o adevărată metaforă a supravieţuirii. Era proba palpabilă a capacităţii noastre de a valorifica indigenţa, de a face din dejecţie bici, de a improviza spectaculos, cu o materie primă incalificabilă. Trabantul demonstra, în orice împrejurare, că ceea ce nu se poate se poate pînă la urmă, că improbabilul poate fi un punct de pornire. Sub semnul lui, aveam ocazia să experimentăm voluptatea rară de a cîştiga la puncte un meci asfixiant, început cu şanse minime. Ne simţeam solidari în efortul comun spre o victorie dificilă. Trabantiştii se constituiseră, spontan, într-un club. Se salutau cu farurile cînd se întîlneau, îşi săreau în ajutor, îşi zîmbeau complice ca juraţii unei subversiuni. Înclin să spun că, cel puţin în România, solidaritatea dintre şoferii de Trabant a fost, sub dictatură, singura specie a unei solidarităţi de masă. Ne aflam în preistoria societăţii civile... Dar nu numai de stricta supravieţuire era vorba. Trabantul era în stare chiar de performanţă. Din acest punct de vedere, el s-a impus ca realizarea cea mai formidabilă a lagărului socialist: un apogeu al ingeniozităţii, al aplombului tehnic, al tupeului industrial. În fond, totul în ţările Europei de Est avea aspectul unei încropeli implauzibile. Dar talentul unora, curajul altora, imaginaţia, umorul, lecţia bine asimilată a nevoii reuşeau, în cazurile fericite, să obţină sau măcar să mimeze succesul. Fostele ţări comuniste, instituţiile şi întreprinderile lor – funcţionau după modelul Trabantului: construiau pe infinitezimal, articulau armonios nimicul. Demagogia propagandistică, dar şi strădania anonimă a oamenilor se întemeiau pe încercarea nebunească de a face un Trabant să ruleze ca un Mercedes. Uneori, pe căi irepetabile, lucrul izbutea. Deunăzi, am participat la aniversarea a 45 de ani de cînd există Spitalul Fundeni. Ei bine, Fundeniul, alături de alte cîteva spitale din ţară, alături de cîteva licee şi universităţi, alături de cîteva bresle profesionale mai norocoase au avut îndemînarea, harul, subtilitatea de a conferi, la răstimpuri, Trabantului maniere de limuzină. Nu a fost, fireşte, meritul contextului. Dimpotrivă. Iar campionii acestei neverosimile transmutaţii nu lucrau pentru a „cauţiona“ Trabantul, pentru a-l califica drept imagine a perfecţiunii, ci pentru a salva onoarea profesiunii lor şi demnitatea tristei lor subzistenţe. Inevitabil, după decembrie ’89, am făcut un salt dincolo de Trabant. Putem spera, cu oarecare îndreptăţire, o cursă automobilistică mai cochetă. Bucureştiul e sufocat de un milion de maşini de cea mai diversă extracţie. Posibilul a devenit probabil. Agricultura românească e, ni se spune, un potenţial Mercedes. La fel, turismul românesc, întreprinderile mici şi mijlocii, industria alimentară, serviciile, dexteritatea în materie de informatică etc. Nu ne rămîne decît să constatăm că iscusinţa autohtonă rămîne la fel de vie, la fel de imaginativă şi de eficientă cum era pe vremuri: ea reuşeşte, de data aceasta, să facă în aşa fel încît tot ce e Mercedes potenţial să arate a Trabant.